Mihai Eminescu — Cezara

Era-ntr-o dimineata de vara. Marea-si intindea nesfarsita-i albastrime, soarele se ridica incet in seninatatea-adanc-albastra a cerului, florile se trezeau proaspete dupa somnul lung al noptii, stancele negre de roua abureau si se faceau sure, numai p-ici, pe colea cadeau din ele, lenevite de caldura, mici bucati de nisip si piatra.

Din niste colti de stanci despre apus se ridica o monastire veche incunjurata cu muri, asemenea unei cetatui, si de dupa muri vedeai pe ici, pe colea cate-un varf verde de plop ori de castan. Acoperemintele tuguiete de olane mucigaite, bolta neagra a bisericei, zidurile imprejmuitoare risipite si napustite in risipa lor de plante grase, de furnici ce-si fondau state, de procesii lungi de gaze rosii, cari se soreau cu nespusa lene, poarta de stejar de o vechime seculara, scarile de piatra tocite si mancate de mult imblet, toate astea laolalta te faceau a crede ca este mai mult o ruina oprita curiozitatii decat locuinta.

In dreapta manastirei se ridicau dealuri cu paduri, gradini, vii, satucene cu casute albe presarate prin dungile vailor, in stanga unu drum trecea pe o cordea prin o nemarginire de lanuri verzi, cari se pierdeau in departarea orizontului, in dreptul ei – marea, a carei suprafata era rupta pe ici, pe colea de cate-un colt de stanca, ce iesea de sub apa.

De-a lungul zidurilor imprejmuitoare, mergeau cararuse pe coasta dealului, curmate in cursul lor de musunoaie de cartite. Pe una din carari vedem un calugar batran mergand spre poarta monastirei, cu mainile unite dupa spate. Rasa-i e de siac, e-ncins cu gaitan alb, metaniile de lana spanzura c-un colt din san, papucii de lemn se taraie si clampaiesc la fiecare pas. Barba alba-i e cam rara, ochii ca zarul, neexpresivi si cam tampiti; nimic resignat sau ascetic in el.

Ajuns la poarta, trage clopotelul, un frate ii deschide, el intra in curtea, ce samana a parasita, a manastirei, cu pardosala ei de petre patrate, pintre cari cresteau in voie fire de inalta iarba, si-n mijlocu-i c-un iaz, ale carui maluri erau salbaticite de fel de fel de buruiene. Brusturi mari, lumanarele, sulcina si mazarichea, care-ti tese paturile ei de flori asupra intregei vegetatii, pe care o zugruma cu incalciturile ramurilor. Un cerdac lung, umbrit si multicolon raspunde c-o scara, ce da-n curte. Batranul deschide usa tinzii si se face nevazut inauntrul cladirei.

In zidul lung si nalt al monastirei, privit din gradina, se vad feresti cu gratii negre, ca ferestrele de chilii parasite, numai una e toata-ntretesuta cu iedera, si in dosul acelei mreje de frunze-ntunecoase se vad in oale roze albe, ce par a cauta soarele cu capetele lor. Acea fereastra dedea intr-o chilie, pe paretii carei erau aruncate cu creionul fel de fel de schite ciudate — ici un sfant, colo un catel zvarcolindu-se in iarba, colo icoana foarte bine executata a unei rudaste, flori, tufe, capete de femei, bonete, papuci, in fine, o carte de schite, risipita pe parete.

Un dulap cu carti bisericesti, un scaun cu spata inalta, haine calugaresti, spanzurate intr-un cui, o lada zugravita cu fel de fel de flori, un pat simplu, de sub care se vedea o pareche de papuci si un motan negru, iata toata imbracamintea. Prin mreaja vie si tremuratoare a ferestii patrundeau razele soarelui si impleau semiintunericul chiliei cu dungi de lumina, in cari se vedeau mii de firicele miscatoare, cari toate jucau in imperiul unei raze si dispar din vedere deodata cu ea.

Pe scaun sade un calugar tanar. El se afla in acele momente de trandavie placuta, pe cari le are un dulau, cand si-ntinde toti muschii in soare, lenes, somnoros, fara dorinte. O frunte nalta si egal de larga asupra careia parul formeaza un cadru luciu si negru sta asezata deasupra unor ochi adanciti in boltele lor si deasupra nasului fin. O gura cu buze subtiri, o barbie rotunzita, ochii multamiti, cum am zice, de ei insii privesc c-un fel de constiinta de sine, care-ar pute deveni cutezare – expresia lor e un ciudat amestec de vis si ratiune rece.

S-apropie de fereastra si se uita in gradina jos la iarba moale, crescuta-n umbra virgina a copacilor, la portocale, ce luceau prin frunze, apoi lua creionul si desemna pe parete o portocala. Lua un papuc, il puse pe masa si se uita la el – apoi deschise-o carte bisericeasca si pe-un colt de pagina zugravi papucul. Si ce profanatie a cartelor bisericesti! Toate marginile erau profile de femei, popi, cavaleri, cersitori, comedianti… in sfarsit, viata in realitatea ei, mazgalita in fiecare colt disponibil.

Deodata intra batranul.

– Binecuvinteaza, parinte!

– Domnul.

– Ei, Ieronime, zice batranul vesel si-ntr-o ureche, ce mai lucrezi, strengariule?

– Eu? Dar cand am mai lucrate eu ceva? Aceasta presupunere jigneste caracterul meu, parinte… Eu nu lucrez nimica; ma joc desenand cai verzi pe pareti; dar sa lucrez…? Sunt mai intelept de cum arat.

– Faci rau ca nu-nveti pictura.

– Eu nu fac nici rau, nici bine, caci nu fac nimic. Ma joc.

– Ingrosi talantul1 (1. talant – veche moneda iudaica la care se refera o pilda evanghelica despre nefolosirea darurilor.), fiule, ingropi talantul.

– Ingrop pe dracul, parinte.

– Apage Sanata! 2 (2. Apage Satana(in greceste) inpoi (piei) Satana!), zice batranul, sarind intr-un picior si aruncandu-i-se-n brate.

Ieronim incepu sa rada.

– Dumnezeu stie, tata, de unde iei atat veselie. Eu am momente cand sunt trist, tu… nu cred.

– Eu trist, Ieronime? Sa ma ia dracul, fatul meu, dac-am fost trist vreodata. tristeta fuge de mine, ca cumatru-meu de tamaie. Dar lasa asta… hai in oras cu mine. Azi, intrand la staretul tau, am facut o fata catranita si turceasca… am spus ca-mi trebuiesti tu pentru-o comandare, am mintit ca totdeauna – in sfarsit iti concede societatea mea serioasa de ciocli. Noi, Ieronim, ne-o duce in oras… stiu intr-un loc vin bun, stii colea, phiu! Om juca carti cu alti fratiori, om fuma din lulele lungi cat ziua de azi si ne-om uita pe feresti la duduci! Se-ntelege ca fara…

– Se-ntelege.

– Ma mir cine dracul te-a calugarit pe tine, blestematule Ieronime?

– Ma mir cine dracul te-a calugarit pe tine, parinte?

– Cine? Dracul.

S-ar insela cineva crezand ca toate usurintele calugarilor aveau vro insamnatate. Asa-numitele lor blastematii erau niste copilarii, cu toata libertatea vorbelor cu care le-mbracau. Un pahar de vin, un joc de carti, o lulea de tutun, din cand in cand o privire repezita asupra profilului unei copile zambitoare – astea erau in fapta si intotdeauna toate renumitele lor desfranari. Tot farmecul consista in misterul cu care imbracau fatarnic micile lor pasiuni lumesti.

Ieronim isi arunca rasa pe el, taie o fata sinistra, mucalitul batran taie una smintita de tot, spre a face efect asupra parintelui portar si amandoi iesira repede din manastire, spre a-si astampara graba mersului abia in drumul mare, ce ducea la oras.

II

– Contesa, voi face pe parintele d-tale sa te sileasca ca sa fii a mea.

– Cine se-ndoieste c-o poti face aceasta, cine, ca esti, in stare s-o faci. Tatal meu iti datoreste bani si d-ta vrei fata lui. Nimic mai natural. Va veti invoi amandoi asupra pretului, ca doi oameni de onoare ce sunteti… dar pana nu-ti sunt femeie, am dreptul de a te ruga sa ma scutesti… Vei ave destul timp sa ma chinuiesti, cand iti voi fi femeie.

Frumoasa contesa ii intoarse spatele si se uita din fereastra pe ulita. Ea incepu sa rada, caci vazu pe-un batran mucalit silindu-se a taie mutre evlavioase, pentru a impune trecatorilor.

Ieronim si Onufrei steteau in ulita; Onufrei, numarand metaniile, ce le tinea in manile unite pe pantece, Ieronim c-o fata de-o adanca si nobila seriozitate.

Marchizul Castelmare se uita lung si salbatec asupra acelei copile, ce-i dispretuia amorul, apoi iesi uite, trandind usa dupa sine.

– Ce frumusel e calugarul cela, sopti contesa zambind. Si ce mucalit batran… Pare un paiazo intr-o rola de intrigant. Ce nobile trasaturi are tanarul… pare un demon… frumos, serios, nepasatori. Tot ii trebuie lui Francesco un model pentru demonul lui in Caderea ingerilor…, dac-am pute pune mana pe calugar…

– Maiestre! striga ea tare, apropiind doua scaune de fereastra.

Intra un batran c-o bluza de catifea, cu fata inalta si senina, c-o barba sura, s-apropie de copila c-o intrebare pe buze.

– Vino langa mine… Sezi ici… Ia te uita la acel calugar tanar! Ce frumos demon in Caderea ingerilor! nu-i asa?

– Ce frumos Adonis1(1. Venus si Adonis – in mitologia greaca, tanarul acesta de o mare frumusete a fost iubit de Venus – poate si o aluzie la poemul lui Shakespeare.) in Venus si Adonis, zise pictorul surazand, d-ta Venus, el Adonis.

– Eei! Asta-i prea tare.

Francesco-i apuca mana intr-a sa si apropie gura de fruntea ei frumoasa.

– Esti copila, zise el incet, si de ce nu? Tu vrei sa iubesti…. toata fibra inimei tale tremura la aceasta vorba… Vrei dar ca un barbat pe care nu-l iubesti, acel Castelmare, sa te ia de sotie? Stii ca sunt bogat… stii ca te iubesc ca pe fiica mea… stii ca tatal tau te-ar vinde, daca i s-ar plati pretul ce-l cere, caci e sarac, desfranat, jucator… si ca nu-i o alta cale, ca sa scapi de nenorocire, decat fugind de aceasta casa. Vrei un parinte?… Iata-ma… Vrei o casa? A mea iti sta deschisa! Vrei un amant, Cezara… iata-l. Si eu am iubit… cunosc din tinereta aceasta dulce turbare… Tu esti insetata dupa ea… si cu toate astea ai fi in stare sa scapi din mana cel mai frumos model de pictura… un inger de geniu, caci demonii sunt ingeri de geniu… ceilalti cari au ramas in cer sunt cam prostuti.1(1. Aceeasi idee si in Geniu pustiu.)

– Dar bine, tata, n-o s-alerg eu dupa el, zise ea, rosie ca focul.

– Vrei s-alerg eu dupa el?

– Ei, nu…

– Ei, da… Complimentele mele, domnisoara, zice Francesco, repezindu-se spre usa.

L-ar fi oprit… nu-i venea la socoteala… sa nu-l opreasca nu se cadea. Ea nu facu nimica, ceea ce era mai cuminte in cazul de fata. Pictorul iesi zambind cu rautate, dar cu deosebire incantat de mutrele ce le taia Cezara… contrazicatoare, turburi, desperate…

Ea ramase-ntr-o confuzie. Privea la Ieronim. Ce frumos era… Inima tremura-n ea… l-ar fi omorat daca ar fi fost al ei… Era nebuna.

Dar ce frumoasa, ce plina, ce amabila2(2. amabila – mai degraba in sensul originar de buna de iubit, decat de politicoasa, pe care-l are azi.) era ea! Fata ei era de-o albeata chilimbarie, intunecata numai de-o viorie umbra, transparitiunea acelui fin sistem venos, ce concentreaza idealele artei in boltita frunte si-n acei ochi de-un albastru intuneric, cari sclipesc in umbra genelor lungi si devin prin asta mai dulci, mai intunecosi, mai demonici. Parul el blond pare-o bruma aurita, gura dulce cu buza dedesupt putin mai plina parea ca cere sarutari, nasul fin si barbia ratunda si dulce ca la femeile lui Giacomo Palma3(3. Giacomo Palma (Jacopo Negretti — Palma Vecchio, – 1480-1528) – pictor italian influentat in crearea Madonelor de Bellini si Giorgione.). Atat de nobila, atat de frumoasa, capul ei se ridica c-un fel de copilatoara mandrie, astfel cum si-i ridica caii de rasa araba, s-atunci gatul nalt lua acea energie marmoree si doritoare totodata ca gatul lui Antinous4(4. Antinous – tanarul de frumusete legendara, favorit al imparatului Hadrian, adesea reprezentat in pictura si sculptura.).

Ea-si culca capul intr-o mana si privi la acel tanar calugar cu o indefinibila, resignata dorinta. Toate vorbele lui Francesco ea nu le lua decat de gluma, a carei reaalitate, ce-i drept, i-ar fi si placut. Ce intunecoase bucurii simtea inima ei in acea privire… cum ar fi dorit… ce ar fi dorit…? Ah! cine o spune, cine-i poate spune, si care limba e-ndestul de bogata, ca sa poata exprima acea nemarginire de simtiri, cari se gramadesc nu in amor insusi, ci in setea de amor. Ea viseaza-n fereastra… sa viseze numai… n-ar fi un pacat analiza simturilor ei?…

III

Onufrei si Ieronim, trecand pe strade, nu vedeau ca erau urmariti de-un om. Era pictorul. Ieronim avea sa caute la posta, unde si afla o scrisoare de la un unchi al lui, un batran sahastru. Iata ce scria:

„Iubite in Cristos nepoate,

Este o frumusete de zi acum cand iti scriu si sunt atat de plin de dulceata cea proaspata a zilei, de mirosul campiilor, de gurele inmiite ale naturei, incat pare ca-mi vine sa spun si eu naturei ceea ce gandesc, ce simt, ce traieste in mine. Lumea mea este o vale, incunjurata din toate partile de stanci nepatrunse, cari stau ca un zid dinspre mare, astfel incat suflet de om nu poate sti acest rai pamantesc, unde traiesc eu. Un singur loc de intrare este — o stanca miscatoare ce acopere maestru gura unei pestere, care duce pan-inlauntrul insulei. Altfel, cine nu patrunde prin acea pestera crede ca aceasta insula este o gramada de stanci sterpe inaltate in mare, fara vegetatie si fara viata. Dar cum este inima? De jur imprejur stau stancile uriesesti de granit ca niste pazitori negri, pe cand valea insulei, adanca si desigur sub oglinda

marei, e acoperita de snopuri de flori, de vite salbatice, de ierburi nalte si mirositoare, in care coasan-a intrat niciodata.

Si deasupra paturei afanate de lume vegetala se misca o lume intreaga de animale. Mii de albine cutremura florile lipindu-se de gura lor, bondarii imbracati in catifea, fluturii albastri implu o regiune anumita de aer deasupra careia vezi tremurand lumina soarelui. Stancele nalte fac ca orizontul meu sa fie ingust. O bucata de cer am numai, dar ce bucata! Un azur intunecos, limpede, transparent, si numai din cand in cand cate un nourel alb, ca si cand s-ar fi varsat lapte pe cer. In mijlocul vaii e un lac, in care curg patru izvoare cari ropotesc, se sfadesc, murmura, rastoarna pietricele toata ziua si toata noaptea. E o muzica eterna in tacere varatica a vaiei si prin departare, prin iarba verde, pe costise de prund, le vezi miscandu-se si serpuind cu argintul lor fluid, transparent si viu, aruncandu-se in bratele bulboanelor, in care se-nvartesc nebune, apoi repezindu-se mai departe, pana ce, suspinand de satisfacere, s-adancesc in lac. In mijlocul acestui lac, care apare negru de oglindirea stufului, ierbariei si rachitelor in jurul lui, este o noua insula mica cu o dumbrava de portocale. In acea dumbrava este pestera, ce am prefacut-o-n casa, si prisaca mea. Toata aceasta insula-n insula este o florarie sadita de mine anume pentru albine. Lucrez toata ziua cate ceva. Stii ca-n tinereta mea am fost la un sculptor. De aceea, dupa ce-am netezit granitul pesterei mele, am implut suprafata paretilor cu ornamente si basoreliefuri, cum le impli tu cu schite. Deosebirea-i ca sculptura e goala, prin urmare chipurile ce le sculptez eu, asemenea. Pe un parete e Adam si Eva… Am cercat a prinde in aceste forme inocenta primitiva… Nici unul din ei nu stie inca ce-nsemneaza iubirea… ei se iubesc fara s-o stie… formele sunt virgine si necoapte… in expresia fetei am pus duiosie si nu pasiune, este un idil linistit si candid intre doi oameni ce n-au constiinta frumusetei, nici a goliciunei lor. Ei imbla-mbracati sub umbra unui sir de arbori, dinaintea lor o turma de miei.

Cu totul altfel e Venus si Adonis. Venus e numai amor. Ea-si pleaca capul ei imbatat de pasiune pe umarul acelui tanar femeieste-frumos, timid si inamorat de sine, si el se uita furis la formele perfecte ale zeitei ce-l fericeste, caci i-e rusine sa se uite de-a dreptul. El joaca rolul unei fete naive, pe care amantul ar fi descoperit-o.

In genere imi place a reprezenta pe femeia agresiva. Barbatul e fireste agresiv, va sa zica natura se repeta in fiece exemplar in asta privinta si exceptiile ei sunt tocmai femeile agresive. Este o nespusa gentileta in modul cum o femeie ce iubeste si care e totodata inocenta, timida, trebuie sa se apropie de un barbat sau ursuz, cine stie prin ce, sau si mai pudic si mai copil decat ea. Cum vezi, nu vorbesc de curtizane, de femei a caror experienta este calauza amorului, ci tocmai de agresiunea inocentei femeiesti. De-aceea, sculptez acum, tocmai pe paretele cel mai alb, pe Aurora si Orion. Stii ca tanara Aurora rapeste pe Orion, de care se-namorase insasi cruda si vergina Diana, si-l dusese in insula Delos. In fata lui Orion exprim acel fond de intuneric si mandrie, care-l vezi mai in fata tuturor tinerilor, in Aurora acea veselie nestingibila a fetelor tinere; a sculpta agresiunea in o asemenea fata este greu… Un lucru-mi pare ciudat. Dupa orele care in amor se numesc pastoresti, ramane in om o profunda descuragiare si tristeta, ba sustin chiar ca in acele momente omul e mai capabil de sinucidere, ba mai nepasator fata cu moartea decat orisicand. Gasesc, pe de alta parte, ca un tanar nesedus e mai greu de a seduce decat o fata si ca biata Venus trebuie sa-si fi avut chinul ei cu Adonis. Este un mister in aceasta aversiune inainte, in trista dupa placere. Dar eu nu-l pricep.

Imblu la scoala. Stii la cine: la albinele mele. Am parerea cum ca toate ideile ce plutesc pe suprafata vietei oamenilor sunt creatii ce arunca o manta pe un corp ce se misca. Ele sunt altceva decat miscarea corpului insasi, desi atarna de la ea. Mai intai statul albinelor. Ce ordine, maiestrie, armonie in lucrare! De ar ave carti, jurnale, universitati, ai vede pe literati facand combinatii geniale asupra acestei ordine s-ar gandi ca-i faptura inteligentei, pe cand vezi ca nu inteligenta, ci ceva mai adanc arangeaza totul cu o simtire sigura, fara gres. Apoi coloniile. In toata vara vedem cate doua sau trei generatii colonizandu-se din statul matern, si ceea ce ne bucura este lipsa de fraze si rezonamente cu care la oameni se-mbraca aceasta emigrare a superfluentei locuitorilor. Apoi revolutiile. In tot anul o revolutiune contra aristocratiei, a curtizanilor reginei – minus contractul sotial1(1. Contractul social (Le contrat social – 1762) – opera a lui Jean Jacques Rousseau care a exercitat o mare influenta asupra ganditorilor si scriitorilor sec. al XIX-lea, interesati de originile statului.), oratiunile parlamentelor, argumente pentru dreptul divin si dreptul natural. Cinis et umbra sumus2(2. Cenus- si umbra suntem (lat.).).

Dar, vei raspunde, parinte, duci idei si cugetari in natura dupa analogia imprejurarilor omenesti, judeci asadara organizatiunile de stat ale animalelor numai intrucat le vezi asemanatoare cu cele omenesti si incifrezi lumea noastra in lumea lor. Nu. Oamenii insisi duc o viata instinctiva. De obiceiuri si institutiuni, crescute pe temeiul naturei, se lipesc religiuni subiective, fapte rele si mizerabile, insa foarte cu scop si intocmai acomodate cu stramtoarea de minte a celor mai multi oameni. Asta merge multa vreme astfel. Te nasti, te-nsori, faci copii, mori, tocmai asa ca la animale, numai ca-n loc de ulita satului, unde paradeaza donjuanii patrupezi, exista la oameni sala de bal, jocul, muzica, unde vezi asemenea junele maimute cu monoclu, mirosand femelele. Si astfel trec multe bucati de vreme, crezi ori nu crezi ceea cu ce ti se argumenteaza excelenta acestei lumi, si mori apoi, fara ca cineva sa mai intrebe dupa acea musca, care ca invatat a produs maculatura stiintifica, ori, dupa imprejurari, a predicat, a agitat republican s.a.m.d. Si poate ca, din cand in cand, iti vin momente de luciditate, in ce priveste ca trezit din somn si vezi deodata cu mirare c-ai trait intr-o ordine de lucruri strict organizata, fara ca s-o stii sau s-o vrei aceasta. Si aceasta minte, care in turbarea si pustia impingere si lupta a istoriei oamenilor, a istoriei unui ce elementar, are din cand in cand cate o fulguratiune de luciditate, aceasta lecuta de nonsens sa vorbeasca si ea? Sa aiba vo influinta, sa insemneze ceva, sa incifreze ceva in natura, ea, care nu-i decat o incifratiune a aceleiasi naturi? Nici vorba macar.

Astfel vedem in marile migratiuni ale popoarelor, unde fiii minoreni ieseau din tara, pe cand stupul matern sta locului, o analogie cu roiurile albinelor. Nu explicarile ce se dau faptelor, ci faptele insile sunt adevarul.

Astfel vedem in marile migratiuni ale popoarelor, unde fiii minoreni ieseau din tara, pe cand stupul matern sta locului, o analogie cu roiurile albinelor. Nu explicarile ce se dau faptelor, ci faptele insile sunt adevarul.

Doctrinele pozitive, fie religioase, filozofice, de drept ori de stat, nu sunt decat tot atatea pleduarii ingenioase ale mintii, al acestui advocatus diaboli care e silit de vointa ca sa argumenteze toat celea. Acest mizerabil advocat e silit sa puie toate intr-o lumina stralucita si, fiindca existenta este in sine mizerabila, el e nevoit sa impodobeasca cu flori si c-o aparenta de profunda intelepciune mizeria existentei, pentru a insela in scoala si in biserica pe tucanii cei mici, cari intra aia in scena, asupra valorii vietei reale. Pentru lucratorii statului – onoarea, pentru soldati – gloria, pentru principi – stralucirea, pentru invatati – renumele, pentru prosti – cerul, si astfel o generatiune insala pe cealalta pe cealalta prin acest advocatus diaboli mostenit, prin acest sclav silit la siretie si sofisme, care aicea se vaiera ca popa, colo face mutre serioase ca profesor, colo parlamenteaza ca advocat, dincolo taie fete mizerabile ca cersitor. Acest din urma o face printr-un pahar de vin ce-l are in petto1(1. In piept (italieneste).), altul pentr-un titlu, altul pentru bani, altul pentru o coroana, dar la toti, in esenta, este aceeasi, un moment de betie.

Iata ce invat eu de la dascalii mei, de la albine. In scoala la ele vad ca suntem umbre fara vointa, automati care facem ceea ce trebuie sa facem, si ca, pentru ca jucaria sa nu ne dezgusteze, avem aceasta mana de creieri, care ar vre sa ne dovedeasca ca intr-adevar facem ce voim, ca putem face un lucru sau nu… Aceasta-i o inselare de sine, in care multimea de probabilitati e confundata cu ceea ce suntem siliti a face.

Viata interna a istoriei e instinctiva; viata exterioara, regii, popii, invatatii, sunt lustru si fraza, si cum de pe haina de matasa pusa pe un cadavru nu poti cunoaste in ce stare se afla, astfel de pe aceste vestminte mincinoase nu poti cunoaste cum sta cu itoria insasi.

Eu, multamita naturei, m-am dezbracat de haina desertaciunei. Stiu ca tu esti pan-acum frate laic. Nu te calugari, copilul meu… nu te preface in rasa si comanac din ceea ce esti, un baiet cuminte. Am fost sahastru, nu calugar. As vrea ca cineva sa-mi ieie locul in aceasta sahastrie, caci sunt batran si poate curand sa-mi bata ora mantuirei. Vina tu, dar numai dupa ce voi muri… pe cat traiesc, scuteste-ma si tu. Am trebuinta de singuratate. Batraneta este o moarte inceata, ce incet bate inima mea acum ce iute batea inainte de 60 de ani…. Lume, lume! Si intr-o zi va bate din ce in ce mai incet, apoi va inceta, caci s-a sfarsit undelemnul candelei. Stiu ca n-am sa simt c-am sa mor. Va fi o trecere molcoma si fireasca, de care nu ma tem. Voi adormi… de nu m-as trezi numai iar… Iti sarut fruntea, f…le cals1(1. Bunule prieten (greceste).)

Euthanasius.»

IV

Pe cand Ieronim iesea cu Onufrei dintr-o veche zidire, ii vazu Francesco si intra in vorba cu cel dentai, ca sa-i steie model pentru-un tablou al sau. Acesta, vazand ca n-avea ce gasi de impotrivit batranului maiestro, se-nvoi si plecara tustrei spre locuinta lui. In drum, parintele Onufrei, dand ca din intamplare de mana pictorului, care continea vro cateva piese de aur, crezu ca ce-i gasit ii bun gasit si, strangand cu multa amicitie si intentie lautoare mana acestuia, gandi ca are multa cauza de-a se departa, mai ales ca tablele de la crasma-l invitau cu dragoste – deci pretexta ce pretexta si se duse.

In vremea asta, Cezara, curioasa si neastamparata, cotrobaia prin odaia pictorului. Ea s-apropie de tabloul acoperit c-o panza, o ridica si se uita intru cat inaintase lucrarea Caderei ingerilor. Cu fata de o senina seriozitate intindea arhanghelul Mihail spada sa de foc in aer. Pletele lui blonde fluturau imprejurul capului sau alb ca marmura si a fruntii boltite si ochii lui albastri straluceau pare ca de putere si energie. Bratu-i se intidnea spre haos… aripele lungi si albe pareau a se ajunge intr-o elipsa deasupra umerilor lui si deasupra fruntii se-ncovoia un cerc de stele albastre. Fondalul era haos, in sus strabatut pe ici, pe colea de cate-o stea murind, jos – intunecos si rece. Dar in dreptul spadei ingerului era lasata o dunga cenusie de loc gol pentru figura demonului urmarit.

Ea auzi pasi in tinda. Un paravan ascundea patul artistului… ea s-ascunse dupa el… sezu pe pat… si se uita… Intra Francesco cu tanarul calugar. Inima-i batea in paretii pieptului de credea ca voieste sa i se sparga. Artistul ii arata lui Ieronim tabloul si locul ce are sa-l ocupe chipul sau pe acea panza; apoi intrara amandoi intr-un cabinet. Cezara nu se misca din loc… tacea ca pestele.

Francesco reveni, isi cauta paleta, pinsulele, lasa peste fereastra o perdea de matasa albastra, incat camera se implu de un aer vioriu… aseza la un loc potrivit un piedestal negru de lemn, usa cabinetului se deschise… si… Cezara era sa racneasca… dar isi astupa gura c-o manuta si cu alta ochii. Sa vorbim incet… cel putin lectorii mei inchipuiasca-si ca li vorbesc la ureche… ia sa vedem ramas-a mana Cezarei tot la ochi? Sanii ii crescuse intr-atata de bataile inimei, incat sarise un bumb de la pieptarasul cam ingust de catifea neagra… de ce-l si incheiase? Dar cine stia ca inima ei o sa aiba asemenea turburari? Ea-si dezbumba pieptariul, sanii ei albi ca zapada se eliberara din inchisoarea lor de catifea si ea rasufla adanc, desi incet. Apoi isi puse iute mana la ochi iar, pana ce i se racori sufletul… apoi ridica un degetel… cel mic,deasupra ochilor si se uita printre degete… Vazu un cap frumos pe niste umeri largi si albi, pe un ust, ce parea lucrat in marmura… Acum era sa-i plesneasca colaul… ea-l descheie din sponci si, rasufland din ce in ce mai linistit, incepu sa priveasca intregul acel model frumos, din a carui muschi si forme respira mandria si nobletea… Manele ei ii cazura-n jos, caci era obosita de emotiune, dar nu satula de-a privi. Tremura cu toate astea ca varga si i-ai fi auzit clantanirea dintilor, daca n-ar fi tinut gura strans inclestata.

Penelul pictorului zbura pe spatiul gol ce si-l lasase pe panza si sub mana-i se nascura formele lui Ieronim, din sus in jos, forma cu forma, pana la umeri, pe cari pictorul schita doua lungi si stralucite aripi negre… Sedinta era lunga. In vremea aceea Ieronim stetea pe piedestal drept, nemiscat, mandru ca un antic Apol1(1. Apolo.), in semiintunericul vanat al odaii, pe care pictorul il facuse anume, pentru a nimeri tonul fundamental al figurei.

– Ieronim! intrerupse Francesco tacerea ce domina in sala.

Cezara se sparie la aceste sunete. Ii veni ideea ciudata ca pictorul are de gand sadeie paravanul intr-o parte… atunci ea era descoperita… cu toaleta ei dezorganizata, cu parul valvoi, cu ochii aprinsi in cap si cu fata rosie ca sangele… Dar nu era asta.

Pictorul zise:

– Am ajuns la cap. Trebuie sa te fi indoit vreodata in viata ta de ceva. Reaminteste-ti acea situatie, ca sa vad ce expresie va lua fata ta.

Ieronim isi rechema in minte scrisoarea batranului Euthanasius si o zambire rece, sceptica ii desclesta putin buzele. O, de ar fi inmarmurit astfel! Era o durere mandra in fata lui, si bietei Cezare ii iesi o lacrima in ochi.

– Da, da! Asta-i expresia! zise Francesco inspirat.

Ochii lui se entuziasmeaza si penelul sau schita in fuga acele trasaturi de-o dureroasa amaraciune in fata intunericului sau geniu infernal.

„Ce nenorocit trebuie sa fi fost, cand reamintirea ii schimba astfel fata!» gandi Cezara si o duiosie dulce si linistita ii implu sufletul… Ea nu mai era aceeasi. Din tremuratoare deveni lina – acuma-l iubea. In acea frumoasa statua de marmura alba, in acel Adonis incremenit, ea presupunea un suflet… Ii venea sa planga acum… buzele ei se desclestara c-o dulce expresie de durere si de amor, ea-si inclina capul in perini si-si inchise ochii. Simtea ca plange fara sa vreie.

– Mi-ar trebui inca cateva sedinte, zise Francesco.

Cezara-si deschise ochii, dar… Francesco trasese perdeaua si ea-l vazu din nou pe Adonis al ei in lumina cea plina a soarelui. Isi astupa iar ochii si auzi cum pictorul si Ieronim se departasera in cabinetul alaturat. Ea sari repede, tiptil, incet, se repezi pe us-afara in buduarul ei, s-arunca pe pat, s-ascunse fata in perini si botea tot ce incapea in mani. Cand Francesco intra in odaia ei, ea s-arunca in gatul lui, il stranse spasmotic, il desmierda, il saruta…

– Ce-i copila mea?

– Nimic.

– Iti place?

Ea sopti ceva neinteles, cu ochii plini de lacrimi si dorinta.

V

Cezara catre Ieronim

„Iarta dac-o femeie iti spune ca te iubeste. O femeie frumoasa si tanara, caci stiu ca sunt frumoasa. Dar stiu eu… tu esti atat de mandru, stii a privi atat de rece… Ah! cum as topi gheata ochilor tai cu gura mea – iubite! De ce sa mai imbrac amorul cu valul rusinei… cand te iubesc, cand as primi sa fiu servitoarea ta, numai sa ma suferi intr-un colt al casei in care vei locui tu, sa suferi ca sa sarut perina pe care va dormi capul tau. Vezi tu ce copil supus, umilit, este amorul. Tu vezi ca sunt o nerusinata, o rea, o femeie de defaimat; dara cugeta un lucru, ca as fi un miel, ca n-as vorbi un cuvant, ca as tace privindu-te daca m-ai iubi si tu pe mine. Stiu eu cum e inima ta? Pot eu sti? Vin de-mi spune cum este… ce se petrece in acea camaruta unde-as vrea sa locuiesc eu… numai eu. Si stii tu cum ma cheama?

Cezara»

…………………………………………….

Ieronim catre Cezara

„Ca esti frumoasa, cred; ca ma iubesti, iti multumesc; ca-mi oferi tot ceea ce tu crezi ca m-ar face fericit ma face sa fiu in stare de a-mi jartfi viata pentru tine. Iti sarut mana pentru vointa ce ai de-a ma face fericit, desi te-nseli cand crezi ca amorul tau de femeie m-ar pute face. Amorul este o nenorocire si fericirea, ce mi-o oferi, venin. Ca n-o stii aceasta este imprejurarea care te face adorabila. Dac-ai ave pentr-un moment ochii mei, ce altfel ti s-ar arata aceasta lume, in care tu cauti si speri a gasi ce nu-i in ea – fericirea. Tu zici sa te iubesc. Daca te-as pute iubi ca pe-o stea din cer… da! Dar daca sustin, daca doresc… n-aud eu din toate partile aceleasi suspine ordinare, aceleasi doruri… ordinare; caci care-i scopul lor? Placerea dobitoceasca, reproducerea in musinoiul pamantului de viermi noi cu aceleasi murdare dorinte in piept, pe cari le imbraca cu lumina lunci si cu stralucirea lacurilor, aceleasi sarutari gretoase, pe cari le asamana cu zuzurul zefirilor si cu aiurirea frunzelor de fag. Este asa sau nu?1(1. Aceeasi idee dezvolta in Scrisoarea a IV-a si a V-a, si imprumutata din Metafizica amorului de Schopenhauer.)

Priveste-ti-i acei tineri, cu zambiri banale, cu simtiri muieratice, cu soapte echivoce, vezi acele femei, cari li raspund prin ochiri voluptoase si miscandu-si buzele, vezi! imprejurul acestui instinct se-nvarteste viata omenirei… Mancare si reproducere, reproducere si mancare!… Si eu sa cad in rolul lor?… Sa cersesc o sarutare? Sa fiu sclavul papucului tau, sa tremur cand iti vei descoperi sanul… sanul, care mani va fi un cadavru si care, dupa fiinta sa, este si astazi? Sa ma frizez, ca sa-ti plac, sa-ti spun minciuni, ca sa petrec mintea ta usoara; sa ma fac o papusa pentru… cine o si mai spune pentru ce? Nu! Nu ma voi face comediantul acelui rau, care stapaneste lumea; mi-e mila de tine, de mine, mi-e mila de lumea-ntreaga. Mai bine mi-as stoarce tot focul din inima, ca sa se risipeasca in scantei, decat sa animez cu el o simtire, pe care-o cred nu numai culpabila, ci ordinara… Lasa-i sa se mangaie in simtirile lor, lasa-i sa se iubeasca, lasa-i sa moara cum au trait; eu voi trece nepasator prin aceasta viata, ca un exilat, ca un paria, ca un nebun!… Numai nu ca ei. Samburele vietei este egoismul si haina lui, minciuna. Nu sunt nici egoist, nici mincinos. Adesea, cand ma sui pe o piatra nalta, imi pare ca in cretii mantalei, aruncate peste umar, am incremenit si am devenit o statua de bronz, pe langa care trece o lume, ce stie ca acest bronz nu are nici o simtire comuna cu ea… Lasa-ma in mandria si raceala mea.1(1. Ideea dezvoltata in Luceafarul despre soarta geniului in mijlocul lumii de rand.) Daca lumea ar trebui sa piara si eu as pute s-o scap printr-o minciuna, eu n-as spune-o, ci as lasa lumea sa piara. De ce vrei tu sa ma cobor de pe piedestal si sa ma amestec cu multimea? Eu ma uit in sus, asemenea statuiei lui Apol… fii steau cea din cer, rece si luminoasa! S-atunci ochii mei s-or uita etern la tine!

I.»

………………………………………………

Ieronim parasise monastirea dupa sfatul lui Euthanasius si traia izolat intr-o chiliuta din oras, pe care si-o impodobise cu flori si cu schite zugravite de el. In aceasta sahastrie primea adesea vizitele lui Francesco. Intr-o zi el ii arata acestuia scrisoarea Cezarei.

– Ei, ai de gand sa zici ba?

– Iata ce zic, raspunse aratand pe a sa.

– Fa ce vrei, dar astazi vino-n atelierul meu, caci tabloul mi-e gata.

Plecara si venira… la Cezara acasa.

– Domnisoara Cezara, recomanda Francesco cand intrara.

– Cezara? murmura Ieronim uimit si se uita lung, serios in fata rusinoasa si rosie a bietei fete. Ieronim se aseza in coltul unui divan si parea rau dispus… Francesco iesi, iar Cezara… s-arunca la picioarele tanarului cu manile unite, tremurand si aproape plangand.

O! zise ea incet, ca si cand s-ar fi temut de ceea ce zicea, si apucandu-i o mana o duse la buzele ei – poti suferi amorul meu? Sa-l suferi numai… caci nu pretind sa ma iubesti; dar sa te lasi iubit… ca un copil… Am auzit ca esti urator de femei, singuratic, si am desperat iubindu-te…

El ii cuprinse talia, o ridica incetinel de la pamant, o aseza langa el, apoi ii puise mana dupa cap si se uita drept si lung in ochii ei… Ii era ciudat… nu-i venea sa creada ceea ce vedea cu ochii.

– Drept vorbesti? intreaba el.

Ea-si pleca fruntea-n jos. Vazuse zambetul lui si vazuse destul pentru a nu spera nimic. „Ah! gandi in sine, ce placere poate gasi un om ca el intr-o papusa usoara, in aceasta masca de ceara a mea? Se intelege… Alt barbat s-ar simti magulit, el… nici magulit nu-i… Stie ca i se cuvine amor si ma-ntreaba numai, precum un dascal pe eleva lui, amicabil, insa destul de rece: Adevarat vorbesti?»

O alta femeie, mai mandra de frumusetea ei, ar fi iesit vanata de manie si jignita de moarte din casa. Nu se ofera o femeie spre a fi refuzata. Ea? Era trista. Ar fi plans… ar fi plans de-a fi murit, dar nu putea fi suparata pe el.

Si el, cu cat o privea mai mult, cu atata o gasea mai frumoasa. Avea mila de ea, desi nu voia sa-i inspire sperante deserte, precum ar fi facut orice barbat in locu-i.

– Nu ca nu esti frumoasa, Cezara. Sa vorbim incet… te voi numi tu, caci imi esti scumpa, desi nu te iubesc in feliul in care as dori eu insumi. Asculta. Eu n-am iubit niciodata si poate ca nici sunt in stare. Dar un lucru crede! Nu iubesc pe nimeni, dar daca as iubi, sigur ca tu ai trebui sa fii amanta mea. Simt o adorare in inima mea pentru tine, care poate ar deveni amor… daca… ei bine… daca nu m-ai iubi tu pe mine. Eu singur nu stiu cum sa-ti descriu simtirea ciudata care-mi raceste inima, adica nu mi-o raceste atata, cat mi-o face somnolenta. Nu am dorinte si tu m-ai invatat de a le ave… Iti pare ciudat asta… dar si mie. Pare-ca te-as saruta… daca nu m-as teme ca mi-ar da sarutarea inapoi; parca te-as iubi… atunci cand ai fi suparata pe mine.

– Nu pot fi… nu ma pot preface… in nimic, zise ea. E trist, adaose linistita si cu glasul putin mai adanc, caci de la amorul tau atarna fericirea vietei mele intregi… Acuma Castelmare are jocul liber… nu am cauze de-a ma opune casatoriei cu el, caci tu nu vrei sa stii nimica de mine.

Nu mai voi sa fug de la tatal-meu, caci trebuie sa caut a-mi uita nenorocirea, de se poate, prin o alta nenorocire… Sunt femeie… am crezut ca sunt frumoasa… n-o mai pot crede… am crezut ca am dreptul de-a despretui amorul unui om ce ma iubeste… mi s-a rasplatit cumplit acest dispret cu aceeasi masura.

– Cezara, zise el incet si induiosat… ma- lasi tu sa cuget asupra acestui lucru? Am o inima si o minte ciudata. Nimic nu patrunde in ele nemijlocit. O idee ramane in mine zile intregi pe suprafata mintii, nici ma atrage, nici ma intereseaza. Abia dupa multe zile, ea patrunde-n fundul capului, si-atunci devine, prin altele, ce le-a fi gasind acolo, adanca si inradacinata. Cezara… simtirile mele sunt tot astfel. Pot vede un om cazand mort pe ulita si momentul intai nu-mi face nici o impresie… abia dupa ore reapare imaginea lui si incep a plange… plang mult si urma ramane nestearsa in inima mea. Tu spui sa am mila de tine? Eu iti zic: ai mila de mine… caci, daca vreodata iubirea ar patrunde in inima-mi, as muri de amor. Tu nu ma-ntelegi, numai simt ca amorul si moartea mea vor fi foarte aproape una de alta. Ceea ce am nemijlocit este simpatia… aceasta o ai intreaga. Iubeste-ma, de voiesti, daca – lasa sa-ti spun acest dulce cuvant daca ai indurarea s-o voiesti. Tu gandesti ca eu nu te-as pute iubi? Te inseli… Lasa-mi numai timp… ca icoana sa patrunda adanc in inima, sa ma familiarizez cu aceasta idee, eu, care n-am fost iubit, nici am iubit pe nimenea… si gandesc cum ca tot as pute nebuni iubindu-te.

El o saruta pe frunte si iesi… Ea surase. Lua un joc de carti si le meni, ca sa vada dac-a veni mani, si zise lin, insirand cartile:

– Dac-a veni mani, l-oi iubi; daca n-a veni… atunci… atunci asemenea l-oi iubi.

……………………………………

Ieronim catre Euthanasius

„Desmierd un chip de copila in felul meu… adica implu un album cu diferitele expresii ale unui singur cap. E ciudat ca ochii mei atat de clari, pot sa zic de-o cereasca claritate, nu pot cuprinde nimic deocamdata. Mazgalesc peretii. Am intrat la o copila inamorata de mine, care insa n-o iubesc… Am vazut-o rosie, sfioasa, turburata… Am zugravit in cartea mea aceasta expresie. A-ngenuncheat langa mine… m-a rugat sa-i sufar iubirea… Nu-ti pot descrie expresia de nevinovatie, candoare si amor din fata ei… dar am schitat-o… E de sarutat schita mea. Poate ca e una din cele mai nimerite din cate-am zugravit. Am pus-o langa mine. Deconcertare si o dulce resignatie. Un profil ingeresc! I-am spus cuvinte bune. O raza de speranta in acea amabila mahnire a fetei. O adorabila schita! Dar simt ca din ce in ce schitele se familiarizeaza cu inima. N-o iubesc. Nu. Adio, parinte.»

…………………………………..

„O iubesti, fatul meu, fara s-o stii. Cinis et umbra sumus.

Euthanasius».

VI

Sunt oameni, pe cari spirite de observatie si femeile ii descoasa dintr-o singura apucatura – oameni cu putin spirit, dar de-un caracter tare, expres, consecvent. Astfel era Castelmare. Daca o femeie l-ar fi auzit tragand clopotelul – ar fi stiut indata cu ce fata sa-l primeasca; daca un actor bun i-ar fi auzit pasii severi, apasati si de-o aspra regularitate, rasunand prin galeriile si coridoarele palatului Bianchi, ar fi stiut prin o actiune reconstructiva, fara sa-l vada, sa-si imagineze aproape caracterul omului in cestiune: o natura comuna, consecventa si puternica.

Puindu-si odata-n minte de-a lua pe Cezara vrand-nevrand, lui ii erau toate mijloacele binevenite, desi nu dispunea de multe, caci nu avea destul spirit pentru aceasta. Dar, intru cat il servea inteligenta, el cerca a descoperi daca nu cumva sireata copila ar ave vreun amor.

Desi Ieronim nu stia ce fel e simtirea lui pentru Cezara, ii placea sa asculte de ea, ca un copil de sora-sa mai mare si, drept vorbind, ea abuza intr-un mod neiertat de aceasta putere ce-o avea asupra lui. El simtea in prezenta ei un fel de duiosie in inima, un fel de fior fara de inteles, al carui suvenire il urmarea zile intregi. Nu se poate zice ca era amor, caci, desi-i place prezenta ei, totusi ii placea si mai mult ca, departe de ea, sa cugete la dansa. In asemenea resuveniri, in cari el se juca cu imaginea-i, prezenta ei aievea ii era chiar suparatoare. Simtea, pare-ca, un ghimp in inima, cand ea era fata – nu mai avea acea libertate de vis, care era esenta vietei sale si singura fericire a unui caracter multamita, fara amor si fara ura. „Daca mi-ar da pace, gandi el in sine, totusi ar fi cum ar fi. Atunci as tine-o de mana ei mica si ne-am uita in luna – in virgina luna – atunci o privesc ca pe o statua de marmura sau ce pe-un tablou zugravit pe un fond luminos, intr-o carte cu icoane… Pare-ca parul ei e o spuma de aur, atat de moale-i… Si fata ei se polieste intr-un mod ciudat. Dar nu-mi da cat lumea pace… mereu ma gatuie… ma saruta – si zice c-o iubesc. Ba pe dracul! Altfel… e chiar frumoasa – sa spun dreptul. Barbia se rotunzeste ca un mar galben… gurita cateodata parca-i o cireasa… si ochii, ah! ochii! Numai de nu i-ar apropia de-ai mei… imi atinge genele si ma-nfioara pan-in talpi. Atunci nu mai vad ce frumoasa e… o negura imi intuneca ochii… atunci as omori-o… Asta nu-i trai, asta-i chin! Dar biata copila… sa fiu drept… ce stie ea ca ma chinuie.»

Si azi imbla prin gradina palatului Bianchi. Asemenea unor aripi de vultur salbatic, cuprindea, ca un privaz1(1. privaz – aci cu

sens de rama, cadru.), parul negru si uscat, acea frumoasa si ostenita fata de marmura de Paros2 (2. Paros – insula faimoasa prin marmora ei de un alb stralucitor, „ca pe-o marmura de Paros» – folosit si in Scrisoarea a IV-a.). Pleoapele pe jumatate lasate-n jos tradau marimea ochilor lui de-un intunecos si demonic albastru si cu toate acestea dezgustati; buzele-ntredeschise aratau o energica durere, si numai gatul se-ndoia cu mandrie, ca si cand nu si-ar fi pierdut-o sub greutatea vietii. Noaptea era lucie, aerul parea nins de razele lunei, cari se furisau prin intunecoasa verdeata a copacilor. El sezu pe o banca, cu manile unite si lasate preste genunchi, cu fruntea plecata si parul risipit preste ea, gandea lucruri de cari nu-si da sama si numai luna lunicand pintre nouri implea noaptea de vis. S-auzi un fosnet usor care-l trezi… Era ea. Cum se schimbase acum? Fata ei nu mai era trasa, ci se rotunzea vadit, sanii ei erau mai plini, numai rosata din obraz disparuse, facand loc unei palori, care-i da un aer de nespusa blandeta. Ochii nu mai aveau acea salbatica si noptoroasa stralucire, in adancimea carora fulgera intunecosul amor si intunecoasa dorinta… ci limpeziti, nespus de adanci, te-ai fi uitat zile intregi in ei. Liniste si o melancolica pace era in adancimea lor… Si in acea fata atat de palida, plina, dar trista, suradea suferitor oarecum gura de purpura… o roza a Ierihonului1(1. Localitate palestiniana, amintita in legendele biblice.), a carei frumuseta nu se trece. Ea s-apropia incet prin aleele strabatute de seninul noptii, pe cararile albe zugravite cu umbrele mrejelor de frunze. Ea-l vazu, dar nu-si iuti pasul. Ii ghicise ea caracterul? Poate. El stetea locului si se uita lung la ea, cum s-apropia incet, asemenea unei lunatice, ca-n somn2 (2. Ca-n somn– imagine folosita si in sonete.).

El… rezamandu-si cotul pe spata bancei, isi lasa barbia pe mana, miscandu-si incet degetele, si se uita uimit cu ochii stralucitori la stralucitorul ei chip, ce s-apropia. Ea sazu alturi cu el, dar drept in luna. Nu-i atinse mana – nimic. Luna o polia frumos si ea era indestul de vicleana spre a se lasa muiata-n intreg de aceasta dulce si voluptoasa lumina. El o privea mereu. Apoi isi intinse el mai intai mana si apuca incet manuta ei fina si rece. „Ah! gandi, si un ce nemaisimtit ii trecu prin inima, ah! cum imi place acum.» Acum se lipi cu-ncetul de chipul ei mladios si usor si, aplecandu-si gura la urechea ei, ii sopti lin – desi cu glasul plin de infocare:

– Priveste la luna, luna mieze-noptii, frumoasa ca un copil de patrusprezece zile si rece… Nu simti tu c-a incetat toata durerea vietei, orice dorinta, orice aspirare in privirea acestui mandru tablou din care faci si tu parte… Acum esti in capul meu inger, frumoasa cum nu te-am vazut niciodata… dulce… Nu stii tu ca eu te iubesc…?

Ea se-nfiora, dar tacu.

– Si apoi, priveste asupra orasului intreg, pe acest amestec stralucit de palate si domuri, vezi cum, ajunse de luna, stralucesc asupramaselor intunecoase varfurile turnurilor si panzele de la corabii pe rau. Si cu toate acestea centrul acestui tablou esti tu! tu! tu!… Nu s-aude nimic… decat departe-n vro gradina privighitoarea si s-aude vuind incet o roata de apa. Si tu privesti tacuta si nevinovata asupra acestei lumi… Trandafirii infloresc pe fata ta… Tu, regina a sufletelor – nu seti curata ca izvorul? mladioasa ca chiparosul?1(1. Fragment amintind de o poezie safica.) dulce ca filomela? tanara ca luna plina, copilaroasa ca un canari, iubita ca o dumnezeire? Priveste, zise el si mai incet, strada aceea stramta si intunecoasa; numai intr-un singur colt ii taie umbra o dunga de lumina, dar in acel loc pare c-a nins… Vino cu mine… vino cu mine acasa… Voi da-ntr-o parte perdeaua din fereastra odaii mele si vom privi toata noaptea la cer… Ah! te iubesc!… Tipa el apasat… te iubesc!… o vad prea bine ca te iubesc!

El o stranse cu atata putere, incat se-nclestase amandoi intr-o imbratisare lunga si nervoasa. Apoi el recazu obosit de-o simtire nemaicunoscuta pe spata bancei, isi inchise ochii si-si lasa capul pe acea spata. Luna-l batea drept in fata. Cezara veni drept inainte-i, se-nclina asupra-i, se tinu cu amandoua manile de spata bancei si-l saruta, cu ochii pe jumatate inchisi, de nenumarate ori. El nu simtea nimic… asemenea unui copil ametit de somn, pe care mama il desmiarda.

S-auzi o fosnire in frunzele unui tufari.

„D-zeul meu! gandi ea speriata, daca m-ar fi vazut cineva? Poate Castelmare. Sarmanul copil! Cum se va intoarce el acasa? Acest om poate sa-l pandeasca.»

Ea-l lasa un moment sa se trezeasca din aceasta betie… apoi il intreba lin, ca si cand n-ar fi vrut sa-i imtrerumpa decat incet gandirile lui, somnul lui ce-l avea.

– Stii sa manuiesti sabia?

– Da! zise el.

– Sa-ti aduc o sabie – nu-i asa?

– Da…

– Si mi-i da o sarutare pentru ea?

– Da.

Ea se urca repede in palat si peste doua minute veni c-o spada, pe care i-o incinse, folosindu-se de ocazie de a-l strange de mijloc

– Dulcele meu sloi de gheata! Tu, marmura! tu, piatra, tu!

– Da-mi pace, Cezara. Imi vine sa mor.

– Nu! nu! Ingerul meu… mergi acasa… Sa nu ti se intample nimica pe drum… gandeste la Cezara ta… margaritariule!

Nu se putu opri de a-i lua capul intre mani si de-a-l mai satura o data… tare si cu zgomot.

– Acum mergi, mergi! Te rog.

– De ce ma rogi?

– Pentru ca te-as ucide de-ai mai ramane.

– Cum?

– Stiu eu cum, zise ea, vicleana ca un copil.

Ea-l duse pan’ la un hatis si-l impinse afara din gradina. Apoi se intoarse si, inbratosand un trunchi, zise incet si c-un fel de ciuda:

– Ieronim, te musc!

Ea batu cu pumnii in trunchiul de copac; apoi se duse-n odaia ei si, rupandu-si cu furie pieptarul de catifea, incalcindu-si parul atat de blond, ea se uita in oglinda cu ochii inecati de lacrimi si cu buzele tremuratoare. Apoi se arunca in pat si soptea incet, foarte incet si inecata de suspinuri, cuvinte dulci, nemaipomenit de dulci si desmierdatoare, pintre cari strabatea numai un nume pronuntat mai tare:„Ieronim».

Nu-i merse insa tot astfel lui Ieronim. El s-apropia de strada stramta, aerul lin al noptii il trezise si, de o natura mult mai putin senzuala decat porumbita lui, el ramasese numai cu convingerea teoretica cum ca o iubeste. El trecu prin strada intunecoasa cu pasul lui usor, la care se cunostea, ca sa zic, elastica greutate, precum se simte la pasul unui cal de rasa; cand auzi in urma-i un pas sever, regulat ca al unui soldat, si recunoscu ca-i al lui Castelmare. El se opri si se-ntoarse spre partea dinspre care venea sunetul… Castelmare sosi… Tacere. Ieronim plesni cu varful sabiei intr-un zid de granit si la scaparare se recunoscura ambii rivali. In acelasi moment, fara sa se fi schimbat vro vorba macar, sabiile incepura a se crucisa, apoi s-auzi un gemet… o cadere grea pe pavagiul dur al stradei; una in cele doua umbre disparu intr-o casa apropiata… cealalta ramase muta.

VII

Ieronim se-ntinsese pe patu-i si dedese-ntr-o parte perdeaua de la fereastra, spre a se uita cum luna apunea in rau, facand pare-ca din suprafata lui un drum moale si luminos, cand auzi batand incet in usa. El se scula si deschise. Era pictorul.

– Tinere, zise el, trebuie sa fugi cat mai in graba din oras.

– De ce?

– Ai omorat pe Castelmare.

– Stiu.

– Stii. Dar ceea ce nu stii, poate, e ca el e nepotul si mostenitorul lui podesta1 (1. podesta – in Italia, primarul, guvernatorul unui oras.) din acest oras, ca duelele sunt oprite si ca poti ajunge la spanzuratoare.

– Ei si?

– Ei si? De unde-ai invatat acest limbagiu? Ieronim, adoase batranul molcom, copilul meu, mi-ar pare rau de capul tau atat de frumos. Afara de-aceea mai ai o consideratie… Iat-o.

El ii dete o hartie mazgalita in linii strambe. Acesta o deschise.

Cezara catre Ieronim

F„ugi, te rog. Nu l-ai ucis pe Castelmare. Inabusit de sange, au zis oamenilor sa-l aduca la noi. A povestit tot, cui ii datoreste rana sa. Fugi… te rog! Pot sa te urmareasca inca-n asta noapte. Ce-i si mai trist: contele voieste sa se logodeasca cu mine in starea in care se afla si nu am nici o putere de-a rezista!… Dar te iubesc. Crede ca nu voi supravietui nenorocirea mea1(1. nu voi supravietui nenorocirea – forma neobisnuita, tranzitiva a verbului supravietui care de obicei cere un dativ.). Ramaind aici, nu m-ai scapa, ci m-ai face numai sa mor de ingrijire… paserea mea! Fugi, si poate ca… ah! unde-i o speranta, de care sa ma tin?… nu vezi ca nu stiu ce sa-ti zic… ti-as zice: vino la mine, si nu pot. Spune-mi: sa te pierd, pentru a te mai vede o data?Nu! Fugi, Ieronim; poate ca vro intamplare neprevazuta sa ma pastreze pentru tine… poate contele sa moara… Ii doresc moartea… te iubesc! Nu, nu! nu crede ca te iubesc intr-atat, incat sa-ti zic sa ramai… Adio… dragutul meu!

Cezara»

Ieronim s-arunca mantia pe umeri si ei mersera pe tarmul raului, unde Francesco ii dadu barca lui. El imbratosa pe batranul amic, desprinse barca de Tarm, se sui si pluti in josul raului, pana ce, ajungand pe luciul inalt al marii, el arunca carma si lopeti in apa, se culca in

barca, sub cerul ce-si ridica instelata sa maretie, si astfel – un graunte plutitor pe aria nemarginita a apelor – adormi adanc.

A doua zi soarele era sus, cand isi deschise ochii… El vazu ca barca lui se-ntepenise intre niste stanci de piatra… Soarele stapanea cerul si implea sanul marii cu lumina. La malul continental el vazu rasarind, din stanci padurene, o monastire veche, prin ale carei colonade de piatra sura, in cerdac, imblau cu pas regulat si incet calugarite. O gradina unita cu murii monastirei se-ntindea pana jos la poalele marii, care se misca urcandu-si apele pana langa un boschet de chiparos si roze, tainuit in ponorarea unei stanci, ca un azil de scaldatoare.

El se desculta si, sarind de pe-o piatra pe alta, cerceta stancosul sau imperiu. El dadu de un izvor de apa vie si dulce, care se repezea cu mult zgomot din fundul unei pesteri. Intra in pestera… o racoreala binefacatoare il cuprinse pe el, pe care soarele-l arsese in somnu-i… merse mereu inainte… pestera se lungea din ce in ce si devenea tot mai intunecoasa. Deodata vazu ca o zare de senin, dar ii paru ca-i scapara. Vazand insa ca ea nu perea, el s-apropie si vazu o borta cat ai baga mana, care corespundea undeva… se uita pe ea… vazu tufisuri mari si-i veni un miros adormitor de iarba. El cerca sa mareasca vorta cu puterea manilor, dar era un granit, greu de inlaturat; numai un bolovan mare paru ca se misca. El il urni – bolovanul se intoarse ca-n tatani si lasa o mica intrare, pe are o putu trece tarandu-se. El intra repede, impinse bolovanul la loc, acoperi chiar zarea cea mica cu pietre si pamant, si cand isi intoarse privirea ca sa vada unde intrase, ramase incremenit de frumusetea privelistei.

Stanci uriesesti si cenusii erau zidite de jur imprejur, una peste alta pan-in ceriuri si-n mijlocul lor se adancea o vale, o gradina de vale cu izvoare, in mijloc c-un lac si-n mijlocul lacului o insula, pe care steteau in siruri lungi stupii unei prisaci mari.

„E insula lui Euthanasius», gandi el uimit si pasea incet, minunandu-se la fiecare pas. Pana si insectele erau imblanzite in acest rai. Fluturii curiosi, albastri, auriti, rosii ii acoperira parul lui lung si negru, incat capul lui parea presarat cu flori. Aerul acestei insule era plin de sarbatori murmuitoare1(1. sarbatori murmuitoare – expresie care figureaza si in Calin file de poveste.) ale albinelor, bondarilor, fluturilor; iarba ii ajungea pana la piept, mazarichea punea lanturi inflorite picioarelor… o caldura, un miros voluptos patrundea raiul. El s-apropie de lac si, trecandu-l pe unde era vad, veni in insula. Albinele inconjurara bazaitul pe noul si tanarul imparat al raiului. S-apropie de pestera ce stia ca trebuie sa fie pe aceasta insula; o gasi intr-adevar sculptata-n piatra, gasi dalta si uneltele de sculptura, patul, un ulcior cu apa; dar batranul lipsea. Pe o mescioara era o foaie scrisa.

„Simt ca maduva mea devine pamant, ca sangele meu e inghetat si fara cuprins ca apa, ca ochii mei abia mai reflecteaza lumea-n care traiesc. Ma sting. Si nu ramane decat urciorul de lut, in care au ars lumina unei vieti bogate. Ma voi aseza sub cascada unui parau; liane si flori de apa sa incunjure cu vegetatia lor corpul meu si sa-mi stratese1(1. stratese – intretese.) parul si barba cu firele lor… si-n palmele-mi intoarse spre izvorul etern al vietei, «soarele», viespii sa-si zideasca fagurii, cetatea lor de ceara. Raul curgand in veci proaspat sa ma dizolve si sa ma uneasca cu intregul naturei, dar sa ma feresca de putrejune. Astfel cadavrul meu va sta ani intregi sub torentul curgator, ca un batran rege din basme, adormit pe sute de ani intr-o insula fermecata.»

Ieronim privi paretii sculptati cu scene de amor, vazu carti vechi si scrieri multe pe politele unui dulap rezimat de un parete si, mirosind apa din ulcior, vazand ca ea-i rasuflata si bahnita2 (2. bahnita– clocita, statuta.), presupuse ca batranul trebuia sa fi murit. Astfel el, mostenitorul firesc al acestui locas de pace, a acestei gradini inchise ca o odaie, rascoli cartile, cari erau toate alese si-i promiteau multa petrecere; scrierile mosneagului, in cari fiecare cugetare era un monogram al acestui cap adanc si fericit si a caror rezonanta era atat de mare, incat fiecare constructie trezea o lume de cugetari si analogii in capul tanarului. Intr-adevar se familiariza in curand cu micul lui imperiu, era ca acasa, ingrijea de straturile gradinei si de stupi, imbla ca o caprioara salbatica prin tufariile si ierburile insulei. Adesea in noptile calde se culca gol pe malurile lacului, acoperit numai c-o panza de in, s-atunci natura intreaga, murmurul izvoarelor albe, vuirea marii, maretia noptii, il adanceau intr-un somn atat de tare si fericit, in care traia doar ca o planta, fara durere, fara vis, fara dorinta.

VIII

In ziua-n care era sa se serbeze cununia Cezarei cu Castelmare, tatal ei, marchizul Bianghi, muri de apoplexie in mijlocul paharelor si a comesenilor sai. Cand ea-l vazu intins pe pat, genele inca deschise peste ochii sticlosi, gura plina de spume, ea se razima de bolta unei feresti si privi dezgustata asupra acelui cadavru, care nu-si traise decat sie si care, spre a-si implini patime, cari aveau sa aiba acest sfarsit, era s-o vanda pe ea, chipul de madona, omului pe care-l ura mai mult in lume.

Cand Castelmare se prezinta, incepu s-o mangaie.

– Contesa, zise el, parintele d-tale a murit si ai ramas ara alt sprijin in lume decat mine, viitorul d-tale barbat.

– Ba si fara acesta, zise ea, caci d-ta ai incetat de-a fi biitoriul meu barbat – sau cel putin anul meu de doliu au departat aceasta fericita perspectiva. Vei bate iar la usa mea dupa un an.

Castelmare iesi nemultamit, aruncandu-i o ultima privire de ura neimpacata. Francesco o sfatui de-a parasi orasul, unde era expusa urmaririlor crudului ei adorator, si sa se retraga la o monastire de calugarite, in apropiere de cateva ore – unde ea se si duse dupa inmormantarea tatalui ei

Ea slabise de grija, sarmana copila… despre Ieronim nu mai auzise nimica, numai cat ca barca lui Francesco, in care el se pornise pe mare, se gasise sfaramata la tarmuri, astfel incat ea-l crezu inecat, mort de mult.

In murii linistiti ai monastirei ea se regasi pe sine insasi. Chilia, ce i se dedese, era cu fereastra-nspre gradina si mare; si adese, tragand zavorul la usa-i ca sa nu fie suparata de intrarea nimanui, ea privea oare intregi la inmiirea undelor departate, ce se perdeau in orizont, la pravalatica1 (1. pravalatica – inclinata (si in Calin).) gradina, frumoasa si salbaticita, care-si inradacinase hatisurile si arborii pana langa tarm – sau alte dati, pierzandu-se pintre aleele umbroase, ea plivea firele de iarba de pe carare sau se ascundea intr-un boschet aproape de tarm, in care sedea ore intregi, adancita in dorul ei fara de speranta.

In zile calde, ea se dezbraca si, lasandu-si hainele-n boschet, se cobora la mare. Chip minunat, atare de zapada in care tanara delicateta, dulcea moliciune a copilariei era intrunita cu frumusetea nobila, coapta, suava, pronuntata a femeiei. Prin transparenta generala a unei peliti netede se vedeau parca vinele viorii si, cand piciorul ei atingea marea, cand simte apele muindu-i corpul, surasul ei devine iar nevos si salbatec ca toata copilaria ei; in lupta cu oceanul batran, ea se simte reintinerind, ea surade cu gura inclestata de energie si se lasa imbratosarei zgomotoase ale oceanului taind din cand in cand cu bratele albe undele albastre, inotand cand pe o coasta, cand pe spate, tologindu-se1(1. tologindu-se – tolanindu-se.) voluptos pe patul de valuri.

Incepuse a insera si ea iar se lasa amorului ei cu marea, iar suradea in faTa valurilor cu acea intensiva si dulce voluptate, isi golise gatul ei de ninsoare, isi despletise parul pe umerii rotunzi si pe sanii crescuti in sete de amor, pana ramase goala si frumoasa ca o statua antica, avand inaintea acestei din urma avantagiul vietei, acea pelita calda, dulce, neteda, care lasa urme dac-o atingeai. S-arunca in mare si incepu sa-noate, puindu-si drept tel de ajuns niste stanci, ce le vedeau un sfert de ceas departe de tarm.

Undele linistite o duceau si in curand ajunse la stancile din mare. Ea merse-ncentinel de-a lungul lor, rezamandu-si mainile de paretii de piatra, ajunse la o pestera, din care curgea sfasiat si stralucind un izvor, intra mergand de-a lungul paraului, si deodata o panorama cereasca se deschise ochilor ei…

„D-zeule! ce rai! gandi ea, voi sta aici putin.» Ea merse-nainte prin iarba, care calda si mirositoare ii gadila corpul, s-arunca in lacul limpede ca lacrima, a carui apa o facea mai sa adoarma, fugea apoi prin dumbrava de portocale, gonita de fluturi si albine… Era nebuna, ca un copil, ratacit intr-o gradina fermecata de basme. In urma, vazand ca soarele se-nclinase, ea se intoarse pe calea pe care venise, dar care fu spaima ei, cand nu vazu nici o iesire?

Ce sa faca? Cu gandul ca s-a ratacit, isi primbla ochii de jur imprejur… nicairi o iesire…

„Ah, gandi, si ce-ar si fi, de as petrece o noapte in acest rai farmacat? Cine ma vede si cine ma stie?»

…………………………………………

Se facuse noaptea. Stelele mari si albe tremurau pe cer si argintul lunei trecea sfasiind valurile transparente de nouri, ce se-ncreteau in drumu-i. Noaptea era calda, imbatata de mirosul snopurilor de flori; dealurile straluceau sub o panza de neguri – apa molcoma a lacului, ce-nconjura dumbrava, era poleita si tremurand isi arunca din cand in cand undele sclipitoare spre tarmii adormiti. Si-n mijlocul acestei feerii a noptii, lasate asupr aunui rai inconjurat de mare, trecea Cezara, ca o-nchipuire de zapada, cu parul ei lung de aur, ce-i ajungea la calcaie… Ea mergea incet… Toate visele, toata incantarea unei aromate nopti de vara ii cuprinsese sufletul ei virgin… ar fi plans! Isi aducea aminte de amantul ei si-i parea ca-i Eva-n paradis, singura cu durerea ei. Ea veni langa lac si vazu carare de prund pe sub apa. Incepu sa treaca si apa fugea rotind imprejurul glesnelor ei… Ea se uita l-acea dumbrava incantata… o dorinta de fericire ii cuprinse sanul… era atat de insetata de amor, ca copilul cel tanar si fraged, buzele ei erau uscate de dorinta unei sarutari, cugetarea ei era impatimita, ca un strat cu florile pe jumatate vestezite de arsita. Cand ajunse in dumbrava, umbra mirositoare a arborilor nalti arunca un reflect albastru asupra pelitei ei, incat parea o statua de marmura, in lumina viorie… Deodata ea vazu prin arbori o figura de om… gandea ca-i o inchipuire a ei, proiectata pe mrejele de frunze… si acel chip lua din ce in ce conture mai clare… era el.

„Ah! gandi ea zambind, ce nebuna sunt… pretutindenea el, in frumusetea noptii, in tacerea dumbravelor!»… El s-apropie… El credea asemenea ca are-o-nchipuire aievea inaintea lui… O privi lung, se privira lung.

Cand ii lua mana… ea tipa.

– Cezara! striga el, cuprinzand-o-n bratele lui… Cezara! esti o inchipuire, un vis, o umbra a noptii zugravita cu zapaeda luminei de luna? Sau esti, tu? Tu?

Ea plangea… nu putea raspunde. Se credea nebuna, credea ca-i vis, s-ar fi vrut numai ca vecinic sa tie acel vis.

– Tu esti? chiar tu? intreba ea cu glasul inecat, caci toata cugetarea ei se-mprospatase, toate visele ei reveneau splendide si doritoare de viata… Ea nu se mai satura privindu-l…. si uitase starea in care era.

…………………………………………

Отправить к себе на стену:

БЕЛЬЦЫ

Замена старых оконных конструкций в Бельцах

Металлопластиковые окна можно устанавливать в производственных и общественных зданиях, жилых помещениях. Они достаточно теплопроводны, обеспечивают нормируемый воздухообмен и надлежащую звукоизоляцию.


База строительных материалов в Бельцах


Аренда строительной техники в Бельцах


Переоборудование бусов SIDLUX в Бельцах


Строительная компания в Бельцах


Копаем колодцы в Бельцах и по Молдове


Шарики с гелием в Бельцах

нашли ошибку? Система Orphus
разработка сайта