Mihai Eminescu (1850-1889) (biografie)

Nascut in anul 1850.

15 ianuarie — Se naste la Botosani, Mihai, al saptelea din unsprezece copii zamisliti de Gheorghe si Raluca Eminovici. botezat la Biserica Uspenia. Tatal Gheorghies avea rangul de caminar si muncise ca vechil pe mosia din Dumbraveni.

1850-1856 — Mihai isi petrece copilaria la Botosani si calatoreste in trasura parintilor la mosia Durnesti, spre Prut, luata in arenda, la Agafton, Bucecea, Catamaresti, Cucorani etc.
1856-1858 — Copilarie de farmec la Ipotesti, alaturi de droaia de plozi. Familia Eminovici, care cumparase mosia cu 4000 de galbeni, darama casa batraneasca si ridica un conac nou. Mihaita era inconjurat de patru frati: Serban, Niculae, Iorgu si Ilie. Surorile Ruxandra si Maria au murit de copile. Dar «dulcea mama» mai naste patru prunci, dupa Mihai: Aglae, Harieta, Matei si Vasile, ultimul incetand din viata la varsta frageda.
Poetul crescu aproape taraneste la Ipotesti, sat saracacios, asezat intr-o vale inchisa de dealuri odata impadurite. Casa lui Eminovici era gospodareasca, pridvor larg cu trepte, odai cu privire libera de jur imprejur, soproane, hambare, livada, tei imensi. Fratii mai mari ai poetului umblau calare pe mosie, el se cufunda in vreun bordei la o baba, ori la stana, cutreiera padurile cu o carte in mana si doi-trei covrigi, dormea pe malul apelor:

Fiind baiet, paduri cutreieram
Si ma culcam ades linga isvor,
Iar bratul drept sub cap eu mi-l puneam,
S-aud cum apa suna-ncetisor:
Un freamat lin trecea din ram in ram
Si un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopti intregi am mas,
Blind inginat de-al valurilor glas.
Cu fratii se scalda in balta, si in insula din mijlocul ei citeau pe Robinson. Se razboiau cu broastele, faceau marsuri pe sura de paie. Avu si o dragoste juvenila, cand fu mai mare, o iubita cu ochi «mari» si «parul negru-n coade», care muri tinara ca Silvia lui Leopardi.
1858-1860 — Dupa ce invatase doua clase acasa, severul caminar Gheroghies il duce in Bucovina stapanita atunci de Imperiul austro-ungar, la Cernauti. In pasaport, tatal declara ca Mihai de 8 ani are «parul negru, nasul potrivit, fata smolita». Incepand cu clasa a III-a primara, Eminescu isi facu invatatura la Cernauti, intai la National- Hauptschule, de unde iesi la sfarsitul anului scolar 1859/60 absolvent, clasificat al 5-lea intre 82 scolari. In toamna 1860 e inscris la K.K. Ober-Gymnasium, cutie lunga, un fel de ospiciu mohorat, pe unde trecura si fratii sai mai mari Serban, Niculae, Iorgu (Gheorghe) si Ilie. Eminovici il puse «in cost» in timpul claselor primare la Aron Pumnul, apoi la birjar rutean Tirtec, unde era un adevarat infern de copii in gazda. Tovarasii speriau pe Eminescu facand pe stafiile, Tirtec le dadea mincare mai mult porumb fiert in lapte, incat micii pensionari, infometati, furau mere. Eminescu ramase cu obisnuinta de a manca mere cu lacomie. Intre profesorii romani, in afara de «popa» Veniamin Iliut, care «parlea», se remarca Aron Pumnul. Era un mare patriot care inlesnea copiilor citirea de carti romanesti si se purta prietenos cu studentii», cu care batea chiar mingea. Eminescu il iubi in chip deosebit, ii devora Lepturariul cu toate ciudateniile lui. In genere scoala cernauteana nu-i placea lui Eminescu.
Legenda spune ca, mergand la Cernauti pentru pregatirea in particular in primavara 1864, Eminescu se lua dupa trupa Tardini-Vladicescu, care dadea reprezentatii acolo pentru intaia oara. Ca a facut parte din aceasta trupa rezulta din afectia colegiala pe care i-o pastrara directorii companiei.
In octombrie 1864 Eminescu intra ca practicant la Tribunalul din Botosani, stand acolo pana in martie 1865, cind se repezi la Cernauti spre «a urma studiile colegiale». Acolo venise iarasi trupa Tardini si din nou legenda spune ca Eminescu s-a luat dupa ea.
In toamna 1865 Eminescu reaparea pe ulitele Cernautiului. Acum sedea in casa lui Aron Pumnul, care era rau bolnav si c-o «muiere» rea ce-i scurtase zilele si-l tinuse ca pe «Pegas in jug». Era bibliotecar. In epoca aceasta trimise versuri la Familia lui Iosif Vulcan, care il prezenta cu laude in nr. din 25 februarie/ 9 martie 1866, schimbindu-i si numele in Eminescu din acela de Eminovici. Pumnul murise in ianuarie, spre jalea poetului care ii dedica o poezie. In vara Eminescu parasi Cernautii. O lua pe jos cu un bat in mina si un strait de-a umar, spre Ardeal, coborand probabil spre pe valea Dornei, se lasa pe apa Muresului pana la Tg-Muresului. Acolo doi seminaristi, Ion Cotta si Teodor Cojocariu, imbracati in straie nationale, il luara in trasura spre Blaj, pentru ca poetul vroia sa vada locul «de unde a rasarit soarele romanismului». Cu un carnet in mana Eminescu isi facea insemnari. «Domnilor — zicea el — eu sunt poet si vreau sa-mi adun material.» Inainte de a sosi la Blaj, asa cum facuse Asachi la Roma, poetul se ridica in trasura in varful Hulei si miscand palaria zise:»Te salut din inima, Roma-Mica. Iti multumesc, Dumnezeule, ca m-ai ajutat s-o pot vedea.»
In august 1866 merse la Alba-Iulia, la adunarea «Asociatiunii». I.L.Caragiale isi aducea aminte ca un director de tetru ambulant (desigur Pascaly) ii spuse ca gasise la Giurgiu, slijind in curtea si grajdul unui hotel, pe Eminescu. Acesta culcat in iesle, citea in gura mare pe Schiller, caci avea un geamantan plin de carti. Sa-l fi abandonat aici Iorgu Caragiale? Un actor din trupa acestuia povestea ca directorul lui, neavand sufler, il trimisese in port si acolo gasise pe Eminescu descult si fara camasa, numai in gheroc si pantaloni, razand banitele de cereale. Cu Iorgu Caragiale poetul a colindat in 1867 orasele muntene, ramanand la el inca o iarna in Bucuresti, 1867/68. Apoi intra in trupa mai serioasa a lui Pascaly, pornind cu ea in turneul din Ardeal in mai 1868. Trupa juca la Brasov, Sibiu, Lugoj, Timisoara, Arad, Oravita, primita pretutindeni cu mare insufletire.
In vara, plecind cu trupa in turneu in Moldova, pina la Cernauti, Eminovici ar fi pus mina pe «tilhar» si l-ar fi ferecat la Ipotesti. In toamna anului 1869 il trimitea la Viena sa se inscrie la Universitate.
De la Viena, dupa o intoarcere in tara, cu care prilej vizita pe junimisti, Eminescu pleaca in 1872, in toamna tirzie la Berlin. «Junimea» ii dadea un stipendiu. In afara de asta, agentul diplomatic din capitala Germaniei il va lua secretar particular. Eminescu se inscrie in decembrie ca student ordinar, indiciu ca intr-un fel oarecare lichidase problema liceului. La Berlin urma cursurile lui Duhring (Logica si principii de filozofie), Zeller (Istoria filozofiei), Lepsius (Monumentele Egiptului) si pe altii mai putin notorii.
Venind in fruntea Ministerului de Instructie, Maiorescu indeamna pe Eminescu sa-si dea doctoratul spre a putea ocupa catedra de filozofie de la Iasi. Ii ordonanta ajutorul cerut. Eminescu, care urmase la Berlin regulat semestrele in 1872/73 si 1873/74, se purta straniu in aceasta imprejurare. Nu-si dadu doctoratul si, dupa o vizita la Konigsberg, Cracovia si Lemberg in vederea culegerii de documente (poate ca voia sa faca o lucrare de istorie, poate i se cereau pentru culegerea oficiala in schimbul banilor), incredintindu-se ca nu era pregatit pentru lucrari arhivistice, veni la Iasi, nu fara gindul de a se inapoia in Germania in noiembrie pentru doctorat. La 23 august 1874 fu numit director al Bibliotecii centrale in locul lui Samson Bodnarescu, in «balamucul» caruia, de la Trisfetite, se adaposti. Il scoate de la biblioteca D. Petrino, care pe deasupra mai are si nedelicatetea de a-l da in judecata pentru o imaginara sustragere de carti. Maiorescu il numi atunci (1 iulie 1875) revizor scolar pe judetele Iasi si Vaslui, insa abia se apuca de treaba cu un mare zel, si guvernul peste un an cazu. Ministerul ii cerea inapoierea ajutorului de o suta de galbeni acordat de Maiorescu. Eminescu ramase fara rosturi, aciuindu-se citva timp in bojdeuca lui Creanga. Era scirbit de oameni, de institutii, de liberali, de dragoste. Cunoscuse pe Veronica Micle, de la care avu mari dezamagiri.
Eminescu pleaca in octombrie 1877 la Timpul din Bucuresti. Aci avea colegi pe cinicul Caragiale si pe grijuliul Slavici. La Timpul incepu seria de articole impotriva liberalilor si in special a «pociturei» C.A.Rosetti, admirabila opera pamfletara, dovedind insa o iritatie crescinda.
In 1882, dupa vreo cinci ani de jurnalistica, era complet plictisit: «astept telegramele Havas, ca sa scriu, iar scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormint si n-as mai fi ajuns sa traiesc». Directia il platea rau si neregulat. In iunie 1883, cand merse la Iasi, cu prilejul desvelirii statuii lui Stefan cel Mare, solemnitate la care nici nu lua parte, multumindu-se numai sa citeasca la «Junimea» Doina,
De la Nistru pin’la Tisa
Tot romanul plinsu-mi-s-a
Ca nu mai poate strabate
De-atita strainatate…
dadea semne de ratacire.
La 28 iunie 1883, il cuprinse nebunia pe care Maiorescu i-o presimtea din purtarile de la «Junimea». Se credea calugar ca Ieronim si binecuvanta pe toata lumea. Purtarea lui Maiorescu a fost admirabila in toata aceasta parte trista a vietii lui Eminescu.
Peste cateva luni era limpezit si la sfirsitul lui februarie Chibici-Ravneanul il intovarasea in Italia, la Venetia si Florenta, care il lasara pe poet indiferent. La 17 martie pornea spre Bucuresti si dupa o sedere de cateva saptamani se stabili la Iasi, la inceput intr-o odaita la Miron Pompiliu. Prietenii ii dadeau bani si-l inconjurau cu mare atentie, insa Eminescu devenise avar dintr-o frica maladiva de viitor. I se dadura ore de suplinit la Scoala comerciala, apoi, la 24 septemvrie 1884, sub directia lui I.Caragiani, postul de sub-bibliotecar la Biblioteca centrala, parasit de A. Philippide. Din scripte rezulta ca functiona mai ales la serviciul de inregistrare, indeplinind si unele marunte sarcini birocratice. Boala a revenit, poetul devenind suparator pentru Dalilele de pe drum si la 9 noiemvrie 1885 trebuira sa-l interneze la ospiciul de linga Manastirea Neamtului, din care iesi ameliorat la 10 aprilie 1887. Pleca la Botosani la sora sa Harieta, care ii dadu noi ingrijiri fiindca boala avea recidive, facand gresala, in parte de interes, de a provoca o publicitate regretabila cu listele de subscritie. In vara anului 1887 bolnavul fu dus in strainatate la baile din Hall (in 1885, vara, fusese la Liman, linga Odesa). Reintors mai sanatos, Eminescu se plictisi in glodosul Botosani in care Harieta visa sa-l retina definitiv, mai ales ca parlamentul era pe cale de a vota poetului o pensiune.
Veronica Micle il lua la Bucuresti, unde Eminescu se purta o vreme normal, scrise citeva mici lucruri cuminti si in decembrie se lasa convins de citiva publicisti de mina a treia sa patroneze o efemera revista Fintina Blanduziei. In primavara 1889 prietenii fura nevoiti totusi sa interneze pe poet si sa ceara instituirea unei curatele pentru administrarea pensiei,fiindca Eminescu umbla dupa o cintareata vieneza «cu parul galben ca de aur si cu glasul ca clopotul » si, cu un servet legat turceste in jurul capului , saluta urcat pe masa pe o alta cintareata » suedeza . Se credea Matei Basarab. Muri in zorii zilei de joi 15 iunie 1889 de o criza cardiaca si fu ingropat simbata 17 iunie pe o ploaie marunta , la cimitirul Belu intre un tei si un brad. Credinta de pina mai deunazi ca Eminescu e un meteor , iesit din neant , ca un miracol fara nici o legatura cu trecutul , se dovedeste falsa. Eminescu e cel mai traditional poet , absorbind toate elementele, si cele mai marunte , ale literaturii antecedente. Toate temele lui ies din traditia romineasca, oricit de scurta, si inriuririle straine, pornite si acelea inaintea lui, aduc numai nuante si detalii. In primul rind descoperim la el intentia de a trata, pe urmele lui Asachi si Bolintineanu,in mari poeme epice ori dramatice, mitologia autohtona. Cititorul obisnuit stie doar de Rugaciunea unui dac, citeodata de poemul faustian Muresan, in care patriotul ardelean e infatisat ca un filozof schopenhauerian, teoretician al raului in istorie si al unui panteism sustinut pe ideile platonice, in cautarea fericirii negative prin eremitsm, somnolenta si fictiune. Dacia slujea aici, ca si Grecia clasica in poemul lui Goethe, ca un loc de intoarcere pentru individul modern roman, care imperechiat cu Dochia (ca Faust cu Elena) ar fi dat Renasterea romina, intr-un cadru get. Doctrina romantica a geniului, iata singurul element nou de continut introdus de poet. Serafimul aparuse si lui Eliade. Necromantul duce pe voievod in pesteri de marmura neagra pe muntele Pion.
Legenda dacica este reluata in maniera Traianidei lui Bolintineanu in Memento mori, cronografie pesimista in tot volneyan, specie de Legende des siecles, care in loc sa demonstreze progresul, documenteaza nimicul. De la Miron Costin si D. Cantemir tema efemeritatii civilizatiilor si imparatiilor era proprie literaturii romane. Anatolida lui Eliade si Conrad a lui Bolintineanu isi gasesc o noua sistematizare la Eminescu.Rind pe rind trec prin fata noastra era preistorica cu omul paleolitic, imbracat in piei de urs si caciula de lup, vremea chaldeicului Babilon, a asiricei Ninive (intr-o varianta:Babel), Palestina regilor, Egiptul (de aci a fost extras apoi Egipetul), Grecia vazuta in spiritul lui Barthelemy, Roma cezarilor, momentul dacic, navalirea barbarilor, Revolutia franceza, Napoleon I. Mai tirziu, in Imparat si proletar se implinea acest hronograf abandonat cu domnia lui Napoleon III si revolutia comunarda, in vreme ce alte fragmente izolate cuprind descriptia Indiei budhiste si a celor din epoca nasterii lui Isus, Orientul, in versuri de o mare sugestie.
Episodul dacic vorbeste despre trecerea podului lui Apolodor, descrie sarmisegetuza in flacari, reia povestea asachiana a Daciei (blonde) urmarite de Traian pe muntele Pion si vine, ca-n poemele homerice, cu miraculos pagin. Zamolxe cu zeii sai, iesind din Marea Neagra, lupta cu Zevs si cu celelalte divinitati elinice. Odin si Freya privesc incruntati ispravile olimpice, fiindca ei tin cu getii-goti. Intr-o incercare de satira, Decebal intreaba din Valhalla de soarta germanicei lui Sarmisegetuze.
Eminescu a avut o clipa gindul sa execute ideea si dramatic, intr-o piesa de teatru Decebal, in care vedem printre personagii pe un Iaromir, ostatec iasig luat de Decebal (numele e din tragedia Die Ahnfrau de Grillparzer), un pater Celsus, preot batrin, Longin, legatul Romei, care cere lui Decebal sa inpoieze prada de la iasigi, Boris, «un sarpe» care pindeste scaunul regelui dac. Din toate aceste proiecte nu s-a executat nimic, si Eminescu se multumea sa vorbeasca de Dochia intr-un cintec de tip popular:

Mindra-i este rochia
Si o cheama Dochia.
Eminescu visa sa construiasca un «dodecameron dramatic», din care nota 10 titluri: Dragos-voda, Alexandru cel Bun, Stefan cel Mare, Bogdan cel Chior, Stefan cel Tinar, Petru Rares, Alexandru si Ilies, Alexandru Lapusneanu, Despot Voda. Unele puncte primira un inceput de executare. In tinerete Eminescu se gindise la o Doamna Chiajna, la un Razvan. Sub felurite titluri,Mihai [cel Mare], Marcu ? voda, Mira, Ana Movila, poetul planuise tot pe atunci o drama a lui Mihai Viteazul, schilleriana si aceasta, noroasa. In proza lui Eminescu se vad doua directii:una sociologica si evocativa cu ceva din C. Negruzzi si inca mai mult din W. Von Kotzebue, al carui Laskar Viorescu sta la temelia literaturii de mai tirziu a lui Sadoveanu si Girleanu, cu boieri patriarhali;alta romantica, dupa sugestia data de traducerea Ermionei Asachi. Din prima categorie fac parte proiectul Boierimea de altadata unde se descrie mosia cuconului Vasile Creanga, pe valea Siretului,curtea patriarhala si fericita. Eminescu visa pe Imparatul taran, din basme, care «iese sara-n prispa sa stea cu tara de vorba» si, fara sa aiba notiuni de drept si de politica, judeca pe supusii lui numai cu bunul- simt, neajutat de vorbaria inutila a avocatilor, cautatori de «circiocuri»si de «noduri in papura». De citeva ori poetul s-a incercat sa compuna divanuri domnesti. Intr-unul, Strolea, Pepelea, Haplea, baba Cassandra vin sa ceara dreptatea imparatiei. Eminescu nu este, cum se zice de obicei, un poet al naturii, al decoratiei vegetale, sau e departe de a fi numai atit. Conceptul nostru de natura (estetic)provine din intarirea elementului inert in paguba celui viu. Eminescu nu e nici macar un descriptiv, si toate imaginile lui puse laolalta ne dau o natura saraca. Natura lui e o entitate matafizica, materia in vesnica alcatuire:
— Ce mi-i vremea, cind de veacuri
Stele-mi scinteie pe lacuri,
Ca de-i vreme rea sau buna,
Vintu-mi bate, frunza-mi suna:
Si de-i vreme buna, rea,
Mie-mi curge Dunarea.
Numai omu-i schimbator,
Pe pamint ratacitor,
Iar noi locului ne tinem,
Cum am fost asa raminem:
Lumea cu pustiurile,
Luna si cu soarele,
Codrul cu isvoarele.
Codrul, marea, riul, luna sint idei, divinitati, nu fenomene; fenomen este doar omul. Acesta nu are nici o interventie in desfasurarea numenilor, sufera doar rotatia. Conceptia e adinc taraneasca. Pentru taran griul » s-a facut» sau » nu s-a facut», porumbul se usuca de seceta sau putrezeste de ploaie, omizile maninca poamele, vitele mor de molima. Orice gind de intrare in cursul naturii e primit cu ironie. Taranul n-aduce pe jgheaburi apa din riu ca sa concureze divina ploaie, va chema pe popa sa iasa cu icoana. Spiritul sau arhaic n-are incredere in sine, ci priveste cu nepasare curgerea lumii. Nesimtirea aceasta metafizica place lui Eminescu.
Ceea ce se numeste de obicei natura, adica aspecte geologice, fauna si flora, se gaseste la Eminescu intr-un chip elementar. Nu varietatea e nota dominanta ci dimensiunea, cantitatea. Aceasta e determinata prin puterea de a intimida constiinta si a o anula. Cutari versuri contin numai notiunea simpla de codru, dar intr-o proportie colosala. Padurea noastra empirica are o durata limitata, fiind supusa dezagrgarii, codrul eminescian insa «creste» peste marginile de timp ale domniilor, peste acelea ale raselor, el este de veci. Imaginea aceasta egipteana de trainicie peste milenii determina dimensiunea microscopica a omului si desteapta acel sentiment tipic eminescian de nevoie de a se lasa in voia dinamicii firii. Codrul de arama din Calin Nebunul pare crescut pe un teren vulcanic. Uriesenia privelistii de alta planeta, cu mult asupra puterii de adaptare a omului, trezeste o jale salbatica:
Nainteaza si o vede linga apa aramie,
Culegind fori amortite de pe maluri cenusie
Si punindu-le in poala grea de florile de piatra.
Lumineaza luna-n ceruri ca un foc pe o mare vatra;
Coltii muntilor ce rupti-s, uriase stinci de cremeni,
Ce paretii si-i ridica indaradnici, suri, asemeni,
Vintul care trece-n suier, noaptea sura si bolnava
Imple cu salbatecie aramoasa ? acea dumbrava.
Padurea de aur e in schimb un loc de fecundatie sloboda, unde balta germineaza «cite-o musca, cite-un peste», pusi la aceeasi dimensiune. Intrarea in inima acestui loc nepatruns de om infioara. Natura atita, pe de alta parte, dorinta de impreunare. Ea este edenul, locul sexualitatii, de aceea poetul isi striga acolo femeia:
Eu te cer de la izvor
De la codrul cel de brazi,
De la vintul ce lovi,
Balsamind al meu obraz.
Intreb muntii cei inalti,
De la riuri eu te cer,
De-au vazut cumva ascuns
Al vieti-mi giuvaier.
Sederea mai lunga aduce apoi nelipsita adormire in codru:
Adormi-vom, troieni-va
Teiul, floarea-i peste noi,
Si prin somn auzi-vom bucium
De la stinele de oi …
Eminescu are printre copaci citeva esente la care tine in chip deosebit si care infatiseaza pentru el insusirile generale ale copacului boreal, aproape uranic, plopul, elastic si orasenesc, da amintirilor o miscare lenta, arinul paduratic salbaticeste privelistea, aruncind asupra-i o bruma cinegetica, stejarul mareste prin marirea lui coroana cimpul de alunecare al lunei, fagul ne duce la codrul de o singura esenta, salcia e copacul lacustru, nucul, ciresul, marul sint pomi de livezi, simboluri ale lacomiei copilaresti, mesteacanul indica prin scoarta sa alba altitudinea,paltinul prevesteste regiunea carpatina, salcimul e un pom de albie slisoasa, liliacul simbolizeaza in sfirsit fragranta primaverii si idila juvenila:
A noastre inimi isi jurau
Credinta pe toti vecii,
Cind pe carari se scuturau
De floare liliecii.
Desigur ca Eminescu nu e un izolat. Materia lui apartine in linii generale romantismului. Fie ca ar fi citit idealisti ca Fichte, Schelling, Hegel sau poeti ca Goethe si Schiller, sau in sfirsit naturalisti, ideea statornica ce rezulta din aceste lecturie cea panteistica. La Eminescu e mai mult decit ceea ce noi numim de obicei sentiment al naturii, e spaima de Cosmul singuratic, inuman, betie panteistica.
In visuri, Eminescu are citeva imagini obsedante ce indica atractie spre locul primordial al nasterii si al mortii. Elementul principal este doma care se afla de ordinar intr-o insula si cuprinde in mijlocul ei intr-un sicriu un cadavru in figura caruia poetul se recunoaste cu spaima. Doma e intr-un loc fara fund lacustru de piramida, in altul Valhala oceanica, in altul, in fine, castel selenar. Cind toate aceste vise triste au fost risipite de artist, ramine sentimentul popriu deces:
Pe inima-mi pustie zadarnic mina-mi tiu,
Ea bate ca si cariul incet intr-un sicriu.
Si cind gindesc la viata-mi, imi pare ca ea cura
Incet repovestita de o straina gura,
Ca si cind n-ar fi viata-mi, ca si cind n-as fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi tin la el urechea ? si rid de cite-ascult
Ca de dureri straine?… Parc-am murit de mult.
Notiunea de timp e mai afectata in procesul somnului. In simpla aromire viata fenomenala e indicata de greierul din soba sau din grinda, de orologiu.Poetul isi poate inchipui un timp stagnant, fara determinatiuni interioare, un timp imbatrinit, egal in toate partile sale.
Eminescu e un poet de conceptie si asta a stinjenit pe critici, care au evitat sa analizeze pozia lui cu subintelesul discret ca ea se va perima. Toata arta lui Eminescu sta in a preface ideile in muzica si metafore, de-a dreptul, fara planuri paralele. Eminescu nu filozofeza niciodata, propozitiile lui sint viziuni.
A doua coarda eminesciana e frica escatologica. Poetul intra ca copiii in cea din urma logica a golului:
Dar poate… o! capu-mi pustiu cu furtune!
Gindirile-mi rele sugrum cele bune…
Eminescu e un mare poet al fantomaticului enigmatic si al mortii si asta se vede mai bine uneori in versurile inedite, ca Rime alegorice.
Neasemuite sint viziunea paradisiaca gigantica, peisagiul antediluvian, extatic, geologia aromatica si inmultirea nebuna din Miradoniz.
In opera tiparita, poetul inclina spre un lirism interior, fara delir universal, fara flori ca arborii si crini ca urnele. Inefabilul verbal domina acum si poemul nu poate fi transportat in alta limba fara mari pierderi de singe. Ideea poetica staruitoare este stagnarea timpului. Omul se simte mort, aruncat in nemiscare dincolo de sfera invirtitoare a vremii. Poezia se umple de ronronuri adormitoare, de cuvinte rotacizante, de imagini de liniste si roader, de vaiere, trosnituri, tiriituri:
Clopotnita trosneste, in stilpi izbeste toaca,
Si straveziul demon prin aer cind sa treaca,
Atinge-ncet arama cu zimtii-aripei sale
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.
Biserica-n ruina
Sta cuvioasa, trista, pustie si batrina,
Si prin ferestre sparte, prin usi tiuie vintul-
Se pare ca vrajeste si ca-i auzi cuvintul-
Nauntrul ei pe stilpii-i, pareti, iconostas,
Abia conture triste si umbre au ramas;
Drept preot toarce-un greier un gind fin si obscur,
Drept dascal toaca cariul sub invechitul mur.
Scindarea constintei de continutul ei fenomenal diformeaza in chipul cel mai fantastic relatiile de durata. Barbatul devine atemporalul, in vreme ce femeia ramine fenomenul impietrit al tineretii. Eminescu e un extraordinar analist concret al ideilor pure cu care se produce ameteala golurilor si sentimentul dispersiunii.
Cu mine zilele-ti adaogi e o pagina de filozofie augustiniana si schopenhaueriana versificata:
Cu mine zilele-ti adaugi
Cu ieri viata ta o scazi
Si ai cu toate astea-n fata
De-a pururi ziua cea de azi…
Se pare cum ca alte valuri
Cobor mereu pe-acelasi vad,
Se pare cum ca-i alta toamna,
Ci-n veci aceleasi frunze cad…

Din orice clipa trecatoare
Ast adevar il inteleg,
Ca sprijina vecia-ntreaga
Si-nvirte universu-ntreg.
Totul e abstract, insa ideile fac impreuna un corp geometric miscator, ce nu se opreste la interpretare si-si continua mai departe jocul. Demonstratia aceasta cu margele, zilele pe care le adaogi si pe care le scazi, omul care vine si omul care pleaca contin un umor de idei, al carui ac este versul:
Si-nvirte universu-ntreg…
Satira eminesciana are ca punct de plecare minia, si cu cit aceasta minie e mai directa, mai plina de insulte personale, cu imagini mai bufone, mai fara rusine slobode, nu expurgata ca in opera tiparita, cu atit e mai viguroasa. In Epistola deschisa catre homunculul Bonifacius, mintea lui B. Florescu e «ciltoasa» (ciltii exemplificind foarte bine starea fibroasa aritmica), intelectualii contimporani sint «peltici» (buna articulare a ideilor e conditia omului de carte). Invectiva nu e «fina». Poetul se imfurie treptat, trece la interjectii si gesturi violente («mascara», «imi intorc spre tine torso»), la admonestatii savuroase:
Dragul meu! Invata carte si asculta-mi indemnul:
Cine vrea sa zugraveasca sa invet-intii desemnul,
Criticul intii sa stie singur cum sa-si stearga nasul
Inainte de-a atinge cu piciorul sau Parnasul.
In Scrisori este multa «filozofie», de aceea unii inclina a vedea in ele o rece poezie a truismelor rationale. Punctul de vedere al detractorilor e fals. Geneza din Scrisoarea I are desfasurarea mitului ca si Facerea din Rigveda pe care se bizuie, cu deosebirea ca in locul obisnuitelor divinitati apar unitati enigmatice: Fiinta, Nefiinta, Nepatrunsul, Muma, Tatal. Aceasta metoda mitologica, cu sunete din gindirea moderna, e a lui Goethe si nu e deosebita de a anticilor, fiindca Jupiter, Febus, Diana,Venera sint si ele notiuni despre univers. Dumnezeu-Tatal care se impreuna cu Chaosul-Muma spre a da nastere lumii sint eroi de basm. Prozaica este numai filozofia subiectului (logica, etica ), filozofia cauzei primare este prin definitie poetica. Chiar cind, ca in La steaua, gindul cade in cimpurile experientei, dar a unei experiente deductive cu mijlocirea calculului, mintea, iesita din relatiile ei strimte, tactile si vizuale, se inspaiminta si legea strabaterii luminii siderale devine un mister producator de fioruri poetice. Mitologia lui Eminescu (intelectuala dar nu inteligibila) consta in asezarea abstractiunilor in functii de concrete. Un Nepatruns ( fiinta fabuloasa ) dormea patruns de sine. Neantul se ridica pe notiuni de materie:
Fu prapastie? genune? Fu noian intins de apa?
N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa,
Caci era un intuneric ca o mare far-o raza,
Dar nici nu fuse si nici ochi care s-o vaza.
Erotica lui Eminescu nu e mistica in sensul dantesc al cuvintului. In spiritualism, dealtfel, erotica e numai prezenta celor doua sexe si dorinta de intregire a factorului masculin prin cel feminin. Incolo totul e metafora si femeia nu-i decit un simbol al fericirii paradisiace. Beatrice intruchipeaza harul. Dar la romantici, pierzindu-se Erosul divin, a ramas, mai mult ca figura literara, ideea salvarii prin femeie, ceea ce presupune antitetic si caderea prin ea.
Femeia e inger sau demon si de cele mai multe ori inger si demon laolalta, seraf si prostituata, ca la Alfred de Musset. Fireste, acest spiritualism afrodisiac al romanticilor, fara religiozitate, a trecut si la Eminescu, mai ales in scrierile juvenile.
In tinerete, aplecarea lui Eminescu e pentru dragostea «infernala» in care un Angelo (barbat ingeresc pasiv) e istovit de o Cezara (femeie stapin). Mai peste tot femeia cauta pe barbat, exrcitind asupra-i o autoritate materna, el fiind un frumos «copil» cu care «se joaca». Femeia se prinde de barbat «ca iedera de stejar», il inlantuie «cu bratele si picioarele», il ia in brate «ca pe un copil», il pune sa-i suga vampiric singe din rana. Irina iubeste pe Grue «demonic si bestial». Ieronim e calugar, barbat neprihanit, Cezara vine singura la el si-l cuprinde «asemenea unui copil ametit de somn pe care mama il dezmiarda». Lui Euthanasius ii place «a reprezenta pe femeia agresiva». Dragostea e violenta. Cezara racneste cind vede pe Ieronim gol. Sufla greu, tremura, ii clantane dintii si colanul e gata a-i plesni. Cind se apropie de femeie, barbatul are zvicniri mari de inima, simte ca i se rapune viata, momentul i se pare fioros de dulce. Asta nu inseamna ca in poezia lui Eminescu nu vom gasi atitudini sublimate de elementul carnal. In orice caz, erotica lui se intemeiaza pe «inocenta». Nu pe virginitatea serafica, inconstienta de pacat, ci pe nevinovatia naturala a fiintelor ce se impreuna neprefacut. Este o candoare animala. Eminescu exprimase limpede aceste idei care sint in deplin acord cu gindirea lui naturista. La temelia lumii sta instinctul orb, singura forma de existenta adevarata, daca primim finalitatea naturii. Imboldul sexual, acel instinct «ce le-abate si la pasari de vreo doua ori pe an», este izvorul purei fericiri erotice, intelegind prin fericire, in stilul negativ schopenhauerian, cit mai putina durere. Suferinta se iveste odata cu constinta, acel epifenomen ce turbura mecanica intunecata si fara gres a firii. Eminescu nu e misogin ci un dezgustat de schimele de salon ale femeii cochete care slabesc scopul naturii (intelege: procreatia). Il supara femeia care cere curteniri «in versuri frantuzesti», femeia «rece ca gheata» ori «practica», incintata de a fi cintata de un poet, dar alegind pe «soldatul tantos cu spada subsuoara». Adevarata femeie e gratioasa prin ingenuitate. Ea vine la padure, locul foirilor si imperechierilor. Intimitatea eminesciana nu e analitica. Perechea nu vorbeste si nu se intreaba. Ametita de mediul inconjurator, ea cade intr-o uimire, numita de poet «farmec», care este neclintirea hieratica a animalelor in epoca procreatiei. Amorul eminescian e religios mecanic, inabusit de geologie. In chip obisnuit, femeia iese de undeva din trestii sau din padure, se lasa prada gurii barbatului si apoi amindoi cad toropiti, fascinati de o ritmica din afara, caderi de raze, de ape, de flori.
Motivarea dragostei e ca «inima…cere», ca in folclor, unde iubirile se fac «Nici din mere, nici din pere, Ci din buze subtirele » si sint istovitoare, ducind la zacere: «Se intilneste dor cu dor, Se saruta pina mor». Constient artisticeste simplitatea complexa a eroticei lui, poetul s-a orientat spre forme literare comune ca romanta heinista cultivata de junimisti, careia i-a dat miscari de cintec de lume si de populara doina, tratata savant. Poetul se coboara la o sinceritate afectiva deplina, deconcertanta, dar introduce in cintec idei si imagini culte. Romanta incepe nud, mai degraba abstract (metafora nu place poporului) :
S-a dus amorul, un amic
Supus amindorura,
Deci cinturilor mele zic
Adio tuturora.
Impresia profunda pe care aceste versuri o fac si asupra omului simplu si asupra intelectualului pare inexplicabila. Un proces acustic exista fara indoiala, baza e parasirea in voia mecanicei sentimentului. Pe aceasta linie totusi romanta ar degenera in banal, daca poetul n-ar ingrosa treptat contururile metaforice:
Uitarea le inchide-n scrin
Cu mina ei cea rece,
Si nici pe buze nu-mi mai vin,
Si nici prin gind mi-or trece.
In folclorul lui Eminescu e o complexa imbinare de mitologie populara si filozofie a nimicului intr-o forma ce pare lineara,dar care e de o savanta impletitura. Nu intilnim nici un stil, nici o retorica, nici macar metafore, fiindca imaginile sint ideile insesi ale poemului, nici chiar «farmecul» eminescian, uneori suparator prin exces. Poezia a devenit anonima. Cea mai mare insusire a lui Eminescu este de a face poezii populare, fara sa pastiseze si cu idei culte. Mai stingace sint doinele culese si reparate de Alecsandri decit cele fabricate de Eminescu, pe structura filozofica. Iata o doina eminesciana :
Codrule,Maria-ta,
Lasa-ma sub poala ta,
Ca nimica n-oi strica
Fara num-o ramurea,
Sa-mi atirn armele-n ea.
Sa le-atirn la capul meu,
Unde mi-oi asterne eu,
Sub cel tei batut de vint
Cu floarea pin’ la pamint,
Sa ma culc cu fata-n sus,
Si sa dorm, dormire-as dus.
Poemul fundamental al lui Eminescu e Luceafarul, pe care Fata din gradina de aur il pregateste in mod fericit si mai crud. Dealtfel, afara de ideea luata dintr-un basm cules de Kunisch, relatie substantiala nu e. Fata in gradina de aur e un basm in maniera Bojardo. In Luceafarul se intoarce spiritul satiric. Catalin nu e marele Fat ca Florin, pus la munci grele, pe care le face fara sovaire, mai simpatic decit raul zmeu solitar, el e frate cu «soldatul tantos» si cu junii «gulerati cu aur blond». Catalina are si ea gusturi marunte, sta la indoiala si geniu si alege sluga. Mitul a fost simplificat, redus la o antiteza-morala. Pierderile de substanta sint compensate prin tehnica liturgica. Tema e dezvoltata si analizata, repetata si comentata, reluata din nou pina la completa istovire. Miscarile sint ciclice si vorbirea incantatorie. Luceafarul se exprima printr-o formula, caci, neavind suflet empiric, nu poate gasi nici relatii, nici expresii noi:
Din sfera mea venii cu greu
Ca sa-ti urmez chemarea,
Iar cerul este tatal meu
Si muma-mea e marea.
Ca in camara ta sa vin,
Sa te privesc de-aproape,
Am coborit cu-al meu senin
Si m-am nascut din ape.

O vin ! odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasa;
Eu sint luceafarul de sus,
Iar tu sa-mi fii mireasa.
Plastica ideilor e si aici extraordinara. Luceafarul plecind spre punctul generator zboara si fiindca nu se mai exercita compresiunea aerului si relatiunile terestre, aripile cresc.
Nouazeci si patru de strofe fac desigur o tevarie prea complicata pentru ca seva sa comunice peste tot cu aceeasi putere. Unitatea se infaptuieste muzical. Unele strofe tac, altele cinta, in acord cu flautele unei orgi. La sfirsit rasuna toate intr-un tipat coral :

Traind in cercul vostru strimt
Norocul va petrece,
Ci eu in lumea mea ma simt
Nemuritor si rece.
Eminescu e un poet universal, dar, ca oricare altul, nu izolat. Luceafarul e tipic geniu al romanticilor lui Klinger si al lui Lavater, zeu uman, rege al lumii. Geniile sint solitare, nelinistite. Faust, Torquato tasso, Childe Harold, Jocelyn ii sint tovarasi. Ei nu pot sta in spatiul nostru strimt, de unde vastitatea cadrului romantic in intindere (privelistea exotica, primitiva) si in inaltime (cimpul uranic). Poezia cu genii e totdeauna si o poezie cosmica. Lamartine, Vigny si ceilalti au viziuni cosmogonice si escatologice. Astrii sint la moda. Keats incepuse un Hyperion, Holderlin scrisese un Hyperion.

Отправить к себе на стену:

БЕЛЬЦЫ

Замена старых оконных конструкций в Бельцах

Металлопластиковые окна можно устанавливать в производственных и общественных зданиях, жилых помещениях. Они достаточно теплопроводны, обеспечивают нормируемый воздухообмен и надлежащую звукоизоляцию.


База строительных материалов в Бельцах


Аренда строительной техники в Бельцах


Переоборудование бусов SIDLUX в Бельцах


Строительная компания в Бельцах


Копаем колодцы в Бельцах и по Молдове


Шарики с гелием в Бельцах

нашли ошибку? Система Orphus
разработка сайта